Metafore de-a dura...

Timpul este piesa de metal a cărui rotire în hazardul elanului poate alege pentru noi.Cine poate marca un comentariu pertinent pentru zisa “timpul le rezolvă pe toate”? Poate că noi, cei care reflectăm astăzi, poate că alţii din preajma noastră sau poate că cei care vor urma...
Ego-ul, însă, prinde în palma fierbinte şi iute moneda de metal. O întoarce şi uimeşte audienta smulgând din pieptul meu un strigăt de bucurie.Da....astăzi, ca şi întotdeauna, am noroc. Norocul de a fi un câştigător şi de a împărţi victoria. Adevărul e, însă, altul căci mai adânc prin sens şi transparentă mi se pare a fi altruismul. Şi astfel, ego se transpune cuminte şi firesc intr-ul plural, ca într-o oglindă a ceea ce sunt ceilalţi, cu mine împreună.
Valoarea înseamnă, în acest context, miza pe care s-a jucat zborul aleatoriu al monedei. În clipita decizionala a rotirii, piesa de metal a definit cu siguranţă ceea ce a trebuit să fiu şi să realizez. Unii au negat miza mea, eu am afirmat-o riscând. Valoare devine astfel un drept comun tuturor judecaţilor posibile, individuale sau colective. Valoarea suntem noi prin faptele noastre şi faptele noastre o definesc respirând aerul personal şi cald al lucidităţii sinelui.

Timp, timpi, timpuri...

Mi-au trebuit aleile parcului Duden şi o duzină de paşi pentru a vorbi despre timp. Rece şi impersonal, conceptul îşi deschisese unghiul de reverenţă către monumentele renovate ale cetăţii. Cifrele au început să arunce pe caldarâmul Străzii Voltaire amintiri cărunte şi buchete de iluzii, într-un imperfect narativ continuu.Atunci am înţeles că istoria se construieşte din ani şi orgolii, cu oameni şi fapte, şi că, suma întregii noastre deveniri e o fascinantă lecţie despre timp. Există un timp al cetăţii, după cum există un timp al individualităţii. Diferenţa e ca primul poate fi admirat în muzee, în timp ce al doilea pare a fi o construcţie neterminată, mereu căutată în sensul larg al arhitecturii sinelui. Timpul n-ar trebui perceput ca o măsură a trecerii noastre ci, mai degrabă, exteriorizat, transformat în obiect de reflecţie. Inconştient, oferim un nume acestui proces involuntar şi vorbim de amintire, ori reproşăm uitarea. Privim cetatea, la început cu o pereche de ochi, apoi cu patru, apoi cu o mie, până când realizăm ca noi înşine începem să fim priviţi, ca noi înşine devenim cetate pentru alte priviri atente. Astfel, anii care se scurg în definiţii filosofice devin bucăţi vii de viaţă, care solicită atenţia noastră într-un tipar al acceptării şi preţuirii. Înaintea istoriei se afla devenirea iar prelungirea acesteia suntem noi. Silogismul ar fi, aşadar, ca noi suntem istorie, ca tindem spre punctul de reper al celui care va reflecta ,într-o zi, asupra timpului....

Despre valoare

Înţelepciunea antică descrie ca posibile metode de eternizare a condiţiei umane două concepte : arta şi iubirea. Suma volorilor existenţiale este descrisă generos de personalitatea individului, împărţit mereu între spirit şi materie. Experienţa ne ajută să distingem şi să fabricăm valoarea pe suportul unor judecaţi mai mult sau mai puţin subiective. Reuşim doar atunci, când asigurăm o armonie cristalină între noi şi lume, iar ceea ce ni se potriveşte ca formă de percepţie acceptă trăsătura general umană. Se pare că prin artă şi iubire suntem mai aproape de echilibrarea balanţei, putem judeca şi dispunem de judecata altora. Sistemul acesta de dependenţa reciprocă ne modelează şi imprimă eticheta valorii, într-un univers paralel al existenţei. Viaţa inserează la rădăcina egou-lui simţul reconsiderării spirituale, transformându-ne în valori conceptuale, anulând anonimatul. Arta şi iubirea reconsideră ceea ce nu s-a enunţat la începutul vieţii, de aceea reprezentarea lor este o problemă de experienţă, pe finalul curbei noastre existenţiale.Prin artă şi iubire câştigăm preţuirea celorlalţi, devenim reprezentativi şi reprezentăm continuu...

EGO

Ego-ul seamănă perfect cu ideea de adevăr imperfect. Oglinda în care se sparge fiecare emoţie şi judecată suntem noi. Ecuaţia timpului aşează la porţile relativităţii sinele, transparent şi interesat de reacţii efervescente. Cui nu i s-a întâmplat să joace, măcar odată, din inerţie sau convingere, jocul esenţei şi aparenţei? Cui nu i s-a întâmplat să invoce lipsa timpului în machetele proiectate ale aspiraţiilor? Problema de rezolvat se transformă, astfel, într-o apologie a lucidităţii, când timpul devine prieten, apoi duşman.
Majoritatea oamenilor sunt născuţi în mijlocul vieţii, cu mâna streaşină la ochi, pândind minunea de a se afla pe apă, în foc, pe pământ, în alţii, în ei înşişi. Trăim o stare de aproximare, încolţiţi şi pandiţi de hienele care stăruie în visele maturităţii... Călcăm luna din bălţile parcului, participăm la marea poezie, apoi ne odihnim lângă arborii scorburoşi... Adevăruri lămurite apar târziu şi sunt, de obicei, asociate înţelepciunii. Spaima cea mare, însă, nu e eşecul descoperirii lor ci groaznica uitare...pasul de nisip şters de valul inert, care ne reduce şi ne anulează efortul. Jorge Luis Borges numea uitarea “forma aprigă a nonexistenţei care surclasează moartea însăşi”. Uitarea presupune inconştienţa risipei în această existenţă, descrie eşecul şi insuficienţa spiritului, contorsonarea gravă a unui sens spre care pornim cu toţii în viaţă. Timpul poate fi aliatul nostru, după cum poate seta defectuos ego-ul spre neantul indiferenţei.