Respiraţie livrescă

Marea, din marginea terasei de hotel, miroase alegoric a alge şi scoici. Ea tresare când o strig.
-Vreau viaţa ta.Vreau să mi-o dai ca personaj luptător, ca personaj justificare şi confesor.Vreau să te repersonalizez. Cât din ce a fost în lume se prezice în tine…fată albastră?
Ea asculta cu ochii rotunzi şi făcea risipă de prezenţa sa într-un asfinţit marin. Eu făceam, cu trivialitate, din noi doi o sferă de hârtie creponată. Atunci caruselul se învârtea, topind luminile în dungi prelungite, iar muzica rodea sălbatic, rapid, rapid, sensibilitatea timpanelor şi nici nu durea şi nici nu ustura, cerându-se ca un viciu aprig, torid. Şi-atunci mă răzgândeam şi îi citeam cu voce caldă dintr-o carte galbenă cu pagini albastre:
"Sonya, qui monte la dernière, fixe d'un regard un pastel de DEGAS, sans doute récemment acheté par Antoine, qui représente quatre jeunes danseuses, laçant leurs chaussons. On a l'impression que c'est la même danseuse qui est vue sous divers angles, comme saisie au cours d'un mouvement de travelling."
apoi…
"Elle détourne brusquement la tête, et la caméra capte alors Amélie assise sur une chaise, qui relaçe péniblement ses chaussures. Sonya la regarde de manière cruelle et hautaine. Puis elle monte les escaliers d'un pas dansant et gracieux."

Ce se mai vede în fântână

Ideea este o sămânţă încolţită, cu genetică încă nedefinită: va fi pom, ciupercă otrăvitoare sau plantă ornamentală?

Prietenia se coagulează în procese de conştiinţă instabile, imprevizibile. De aceea e un eşec să repeţi aproapelui tău în ureche, şoptit, cât de mult îl preţuieşti...

Dacă lumina ar începe să semnifice vocalic, cred că ar începe cu un sunet albastru... Albul e pentru adevăr.

A fi în lume nu presupune acţiune din partea ignorantului. Ce păcat! A fi se confundă cu a vrea...iată sensul existenţial modern!

Statuia zilei de azi

Despre timp se poate exagera frumos sau perfid. Despre timpul nostru nu se poate minţi frumos, ca altădată, pentru că buna tradiţie (de acum) postmodernistă sincronizează cititorul într-o etapă pretenţioasă, caracterizată prin economia de limbaj şi limbaj economic. Uite..., zice tehnologia către neuronul tensionat din faţa televizorului,... ar trebui să ţii un discurs despre avantajele pe care ţi le ofer! Munceşti mai puţin şi mai eficient. Cât de preţioasă este această clipă şi ce noroc poartă în ea! Atunci, neuronul, într-un exces de excitaţie, a clipit ofensiv şi a decis în mod automat să comande corpului somnul adânc al raţiunii. Tehnologia a ţinut, până la urmă, discursul într-o piaţă supraaglomerată, în care fiecare corp îşi făcea o statuie pentru ziua de mâine, cu lutul şi apa de ploaie a zilei de azi.

Albastre, albastre zări...

Bătrânul Joseph nu cerea nimănui lucruri inutile, deşi casa acestuia se afla (ce întâmplare bizară!) la întretăierea drumurilor principale ale localităţii. Maşinile treceau pe lângă casa moşului, unii coborau geamul portierei şi se minunau. Alţii păstrau tăcerea sau chiar fotografiau. Apoi toţi porneau în trombă, ca şi cum ar fi avut ceva mai bun de făcut în această viaţă. Într-o bună zi, la poarta casei sale, a oprit un vânzător ambulant de îngheţată. Şorţul galben şi boneta păstrau tiparul apăsat al companiei de distribuţie "ZIZI", vestită în întregul ţinut. La ultima bătaie în uşă, aceasta cedase şi se deschisese larg, în interior. Îngheţătarului i se făcuse teamă, aşa că se întoarse grăbit, urcă în dubiţa sa şi porni în viteză. De atunci, în toate fotografiile turiştilor, apărea o casă cu cerdac, cu uşa primitor deschisă şi geamurile mate, încălzite de atâta aşteptare.

Stiloul "Stabylo"

Intrând pentru prima oară într-un parc amenajat, în spirit colectiv, gospodăresc, printre casele din zona rezidenţială a oraşului, în provincia W., personajul, plin de reticenţe cosmopolite, începuse să conexeze echivalenţe memorabile, pe tabloidul vacanţelor. La început şi-a imaginat, în mijlocul frunzelor cu zimţii ruginiţi, că vara încă dăinuie, tolănită pe băncile de piatră, apoi a scos un caiet, ale cărui coperţi sugerau, fantastic, un pergament steril, gata să primească semnături. În cele din urmă, personajul nostru s-a aplecat şi a desfăcut şiretul de la pantoful drept, gândindu-se la cât de important este să promită zilei de mâine un aforism cu iz de mentă şi autenticitate "bien-être-istă". Singura frază pe care o întinse cu cerneala noului stilou "stabylo" a fost încuietoare, chiar pentru pretenţia estetică a oglinzii sale panseistice: "Nimic din ceea ce ar trebui să fie un ideal nu iradiază conceptual, ci, mai degrabă, caută supape în prezentul continuu al începutului şi sfârşitului."

2012

Două lumi se ciocnesc. Una a decreptitudinii , alta specifică inerţiei. Cam aşa s-ar traduce ideea filmului apocaliptic "2012", lansat ieri în cinematografele americane. Aliniament de planete, stele cu anturaj meteoritic, furtuni puternice, încălzire globală, predicţii mayaşe, toate se omogenizează în ghemul SF-ist al lui "ce-ar fi dacă?". Şi-atunci mi s-a părut atât de vie intervenţia lui Petre Ţuţea, care, într-un interviu ultim, a răspuns la întrebarea reporterului astfel : "Sfârşitul lumii? E o chestiune personală şi egoistă. Realizăm acest lucru, fiecare din noi, individual, atunci când ne vine ceasul..."