Pages

mercredi 11 novembre 2009

Veneţia

Mi s-a cerut în repetate rânduri să vorbesc despre acest oraş şi mai ales despre cheile sale turistice, "ceva uşor", care să prindă în plasa comercială cheltuitorii creditelor de vacanţă. Nu am respectat aceasta invitaţie depersonalizantă, din cauza unei imagini năucitoare care purta în chihlimbarul acelei zile de vară substanţa sacră, care aspiră melancolii metafizice în albia unei reprezentări personale. Bătrânul, să zicem, care făcea din propria sa prezenţă un cerc mistic impenetrabil, se integrase în grupul nostru, într-o lumină caldă şi prietenoasă, amestec imprecis de aură şi înţelepciune. Deschidea vorba rar, doar atunci când era necesar să explice un zâmbet, şi apoi se cufunda în tăcere, privind canaletele curgătoare de sub podurile pietonale, străzile pietruite şi strâmte, unde mirosul mâncărurilor aromate de pizza cu fructe de mare devenea mai intens la orele prânzului. Noi cei din grupul de turişti mergeam în urma lui, fără să-i numărăm paşii, păstrând o distanţă de câţiva metri în spate, fără să distrugem, Doamne fereşte, magia acelei simbioze dintre bătrâna cetate şi silueta acoperită de un pardesiu maron deschis. Aşa am navigat câteva ore bune, dinspre Ferovia către Piaţa San Marco, şi ceasurile se defectaseră într-o verticală imobilitate, al cărei capăt superior abia dacă se zărea, ca un drum neterminat, în cerul viu de strălucirea albastră a vacanţei. În preajma Podului Suspinelor, bătrânul se oprise. Atunci ne-am resetat cu toţii simţurile, iar ceasurile de mână au reînceput să ticăie. Bătrânul a zâmbit a doua oară în aceeaşi dimineaţă, şi-a suflecat pantalonii şi, cu picioarele albe, desculţe, s-a aşezat pe malul canaletei. S-a sprijinit apoi în coate iar ochelarii aşezaţi direct pe piatra parapetului au început să amplifice neantului două raze de soare, magistral. Şi-atunci, din marginea pieţei, a început să-şi urce sunetele chansoneta unui gondolier. Bătrânul a zâmbit a treia oară în acea dimineaţă şi, în jurul prezenţei sale, mecanic, mulţimile de turişti au încremenit pentru o secundă, s-a făcut linişte, iar clopotele din turnul pieţei au început să bată.

( azi + ieri ) x ego = umanitate

Ceea ce contează este definit, adeseori, prin ceea ce reprezentăm lumii, pe o scenă improvizată. Spectacolul, indiferent de lungimea actelor sau tensiunea acumulată dramatic în replici, devine, surprinzător, cartea de vizită pe care o întindem prietenos interlocutorului, privindu-l în ochi. E acesta un gest păgubos pentru virtute? Heidegger rezolva ecuaţia de mai sus prin constanta generalităţii umane: ceea ce suntem noi prin zone bântuite de individualitate ar trebui să fie în mod necesar valabil pentru cel puţin două alte conştiinţe. Eu, însă, consider mai profitabilă ( social şi psihologic) exploatarea ideii de unitate în diversitate. Altfel spus, respectăm individualitatea cuiva prin acceptarea faptului că este diferit de noi şi, simultan, că aceasta seamănă, enorm, cu intenţiile noastre adormite undeva în camera de aşteptare a actului voliţional.

Toamna dorinţă

Lumina acestei zile narează la persoana a III-a o poveste cu frunze şi ploi.Verbele se scutură de brumă, bucăţile de cer îngheaţă în rutina gradelor celsius care urcă şi coboară o scară, boscorodind. Soarele, şi el tembel, matură curtea plină de nervi, cu şapca trasă pe ochi, zgribulit, cu o mătură hârşâită. Foile zboară de pe masă, de teama stiloului demodat şi se autopixelează în clipita flămândă a laptopului, fără a fi scrise de o mână de om. Una zice către toate paginile nescrise: dacă speraţi să ajungeţi vreodată ceva, întindeţi-vă trupul pe această idee, acum, în dimineaţa zilei de 11 noiembrie...chiar acum.