Pages

jeudi 12 novembre 2009

Père Damien sau viziunea Contelui d'Alsemberg

Aş fi vrut să fie în franceză dar rândurile singure s-au aşternut timid, parcă tatonându-mi degetele, cucerind încă odată graniţa oboselii solitare. E duminică şi toată ţara vuieşte de ştirea canonizării unui sinucigaş medieval dar, se pare, un sfânt promis secolelor ce vor să vină. Atunci, irevocabil, mă adâncesc în identitatea lucrurilor şi un tremor ID îmi ridică pleoapa ochiului, peste drumuri de umbră şi fum. Ca într-un ţipăt de Ostende îmi doresc să mă apropii de penumbrace.... Stă în genunchi şi se uită spre un vitraliu spart, prin care lumina continuă să se descompună. Trec pe lângă ea fără să o stingheresc şi îmi continui drumul în temporalitea moralizatoare a ego-ului. În jur, coloanele impunătoare miros a vreme de ceaţă iar picturile reci dojenesc cald pe cei care au curajul să le admire. Secundele de apă care se aud în altar mă fac să tresar şi să cer iertare. Nu mai ştiu de ce un sfânt are graniţele propiei sale culturi creştine. Mă apropii de perete şi încerc să descifrez : ‘R..E...Y….D…E….I…M…U…N…DD…I’.
Afară se aude emisiunea de "popularizare" a religiei creştine, peste o mulţime nebună, în căutarea unei statui cu sfântul propus spre canonizare şi atunci, mâniat, închid aparatul adus din îndepărtata lume a iluziei. Vreau să ating primul R şi să mă conving că D nu este dublu dar inscripţia de pe peretele rece mă respinge, ca şi cum demnitatea ar fi o virtute pe care orgoliul m-a împiedicat să o achiziţionez. Îl văd acolo, lepros, cu corpul topit în arşiţa secolului de conquistador şi cu ochii întorşi spre cer, de unde miracolul tăcerii universale se sublimează în altrusimul unui presbiterian. Lumina unei candele...apoi fiorul rece alungă imagini pe chipul meu şi cu frică mă îndrept spre ieşire. Ştiu că nu pot tulbura liniştea capelei. Mă întorc, însă la picioarele mele stă umbra care admiră vitraliul spart. Îmi explic tulburat că dragostea nu mai este o virtute ci o trăsătură a lumii dorite de el şi că, dacă nu rămân, ar fi bine să uit de aceasta întâlnire. Îmi întinde o icoană, se apropie şi atunci văd reflexia vitraliului personal. Mă cutremur, sărut ciobul verde şi sting lumina . Coborând, aud dintr-un alt radio un glas de papă nehotărât : aujourd’hui le 11 octobre 2009, père Damien, le fils d’une nation fière est…

5 moduri de a călători

-Pourquoi tu te reposes par terre ? Tu n'as pas de maison ?
-Non, je n'ai pas de maison.
-Pourquoi ?
-Je voyage beaucoup…
Răspunsul ultim e un motto sublim! A călători, în timbrele diferitelor registre despre care se comentează atât pe site-urile care planifică excursii tematice în marile oraşe ale lumii, s-ar traduce astfel:
New-yorkezul: Călătoresc şi dau note pentru condiţiile oferite! Atâta timp cât am prieteni şi timp, fac asta cu plăcere. ( la vamă, cel care vorbise avea în jur de 67 de ani )
Neamţul: Festivalul berii e ocazia ideală pentru o întâlnire cu cei dragi! Repet asta de 20 de ani.( în acest timp, obrajii vorbitorului se înroşiseră, pălăria bavareză căzuse, iar mustaţa pe oală se zbârlise de atâta răsucit )
Britanicul: Pornesc în călătorie fix la ora 17.15! Trebuie să-mi beau ceaiul! Nu mai pot aştepta...e fără un sfert...
Francezul: Am mâncat excelent pe avion! Şi au avut reviste gen "bricolage". Rămâne de văzut! ( vorbitorul îşi făcu în aceeaşi seară toaleta, în cabina avionului, apoi tot holul începuse să miroase a Saint Laurent )
Românul: Mergem în concediu la vară! Să-i spui vecinei că avem "all inclus" şi că venim în septembrie să ne plătim ratele. Mama lor de politicieni nenorociţi!!!

Au bonheur des autres

Ce matin, l'escalier du métro était plus lent que l'autre fois. Mes pas, d'habitude raisonables comme longueur, étaient faits du sable, car le clepsydre que j'avais brisée hier soir me demandait un présent infortunable de pluie et nuages. Les mains dans mes poches, j'ai descendu l'escalier et j'ai parpillé au bout des doigts le permis en plastique de mes voyages urbains. Et tout le monde me souriait du coin de la bouche, en heurtant la tête vers les ténèbres froides de la station Altitude 100. Oui...je pourrais dire que la vie était, à ce moment- là, semblable aux passants pressés et que rien de ce qui est périsable dans le quotidien ne faisait de moi son esclave. Une voix d'homme, pendue entre mes oreilles et le cerveau civilisé des autres, m'annonçait que la ligne Simonis se coupe à Rogier en trois et je me disais alors que seulement une vie pouvait accepter une telle métaphore, toujours acessible pour ceux qui ne savaient pas le sens impitoyable de leur rendez-vous avec les opportunités blanches ou grises de leur déstinée. Ravissante, n'est-ce pas? Le métro devient mon point de retour contre le miroir magnifique qui cache l'abîme, gonflé dans des insipides questions d'identité. Ouais....j'ai dit en attendant être avaler d'une bouche salivante et chaude. Il était une fois la vie des autres, dépourvue du code de la route...