Gustasem dintr-o clipă începută de alţii şi eram fericit atunci, pentru că nimeni nu mă cunoştea şi nici eu însumi nu bănuiam cine pot fi. Mă fascina ideea de început necondiţionat, de parcă lăsasem lucrurile neterminate cu o seară înainte şi acum, dimineaţa, refuzam încăpăţânat să le mai continui, îndreptându-mă spre altceva. Nopţile erau dormite sub cerul liber sau în săli de aşteptare în reprize scurte şi repezi. Mă înghesuiam în cotloane, îmi duceam picioarele la gură să nu pornesc la drum din nou, iar praful melancoliei mele trecea-n vârtejuri, apoi se făcea ceaţă. Nu merită să mai privesc în urmă sau în jur, căci linia orizontului se păstra aceeaşi, chiar şi sub pleoapele mele închise. Aşa am intrat odată, într-un bloc în contrucţie. Scheletul său de beton era înţesat de muncitori care lucrau fără să vorbească. Fluierau numai. Am observat, urcând scările fără balustradă, că liftul nu fusese instalat şi că toţi muncitorii aveau mânecile suflecate şi braţele păroase. Mereu găseau ceva de lovit, de îndreptat, încât zgomotul mă înfiora. M-am obişnuit. La etajul întâi am scuipat privind în jos, la al doilea am râs, la al treilea m-am aşezat pe scară să admir priveliştea oraşului iar la al patrulea...a început cutremurul. Toţi muncitorii au lăsat ciocanele şi s-au repezit spre ieşiri, strigând. Eu am rămas între praguri aşteptând să înceteze vibraţia, dar plăcile au început să-şi prăbuşească greutatea una peste alta şi toate peste mine. Am asurzit…M-am trezit a doua oară în cea noapte şi am tras concluzia că oamenii făcuseră o muncă zadarnică, de mântuială şi că, de fapt, nepriceperea lor m-a ucis. Într-o astfel de ipostază lipsită de claritate, când te-ai desprins de siguranţa pământului, situându-te deasupra lui, singur, simţi ruşinea unui fugar de propria lui prezenţă, acceptând să te ştergi succesiv, în fiecare clipă, din fiecare loc luminat, fără să te gândeşti că undeva trebuie să cobori şi să te-nfiinţezi fără voie, din nou, pe pământ. Să spargi aerul nopţii cu forma ta, după câteva ore, oraşul cutare, autostrada cutare pe care faci apoi autostopul, e ceva fascinant! Imediat după aceasta, în timpul inerţiei, apare chinul reorientării şi atunci nu mai cauţi să te ajungi cu altfel de judecăţi decât cele noi, neîncepute, mimând neîncrederea noului născut. Nici vorbă de complexe, pentru că acestea rămân „citadine”. Mutarea e prea bruscă şi te zguduie. Clipele astfel crestate, în imediata apropiere a zilei de hârtie, scrisă mărunt cu visele tocite ale celorlalţi, te apropie mai mult de adevăr. Un adevăr aspru şi rece, în ariergarda moralei şi înţelepciunii. Însă eu am înţeles că există o excrescenţă purulentă de viaţă, pe care o poţi atinge şi apăsa constant, bucurându-te de moliciunea ei sfântă. E ca mersul pe traversele de şină…Ca în piesele teatrului absurd. Numeri, te contrazici, te opreşti, discuţi cu o gheată şi priveşti înapoi să nu dea trenul peste tine.
