Pages

mardi 17 novembre 2009

jazz trompette

"On ne choisit rien, dans la vie. On choisit par défault, ce qu'on vous donne ou ce qu'on sait faire. Et surtout, on est choisi." Adică nu alegem în viaţă ce facem sau ce suntem, din cauza unei inerţii postulante, prin care suntem aleşi. Sunt cuvintele unui celebru jazz cantautor, în vogă şi azi, pe numele său Eric Le Lann. Am rămas surprins câte umbre se pot conţine untr-un pumn de cuvinte, oferite după un concert epuizant, în culisele măturate de ropotul aplauzelor. Mi-am imaginat cum evoluţia artistului sculptează în faţa spectatorului o rotire măiastră de reprezentări, cum timpul arcuieşte, încremenit, braţele peste orice vârstă şi am invidiat, trebuie să recunosc, poziţia privilegiată a estetului vrăjitor. În culise, de obicei, aduni praful de stea din ochelarii de concert, scoţi măştile şi eliberezi corsetul tensiunii. Artistul, însă, are continuitatea genialităţii şi face filosofie, de parcă şi-ar dori să fie aplaudat neîncetat, cu fiecare pas aşezat. Un soi de enciclopedism "avant la lettre "se rostuieşte în condiţia contemporanului, care se decide să facă artă, adică să-şi asculte intenţia inspirată de a evolua. Termenul viaţă, în contexte şi texte de scenă, caută sinonimii bizare, poate un pic altruiste, gen destin artistic, anagramă a talentului sau iluzia-spectacol.

noime

"Vreau să cumpăr patru baterii Astor de 12 V şi o ceaşcă ….albă cu buline roşii….pentru cafea…şi o vază cu…" "Da …sigur că da…" Ziua era cenuşie şi Seb jubila. Pentru mine bucuriile se înecau într-un ocean tropical. "Dă-mi două ţigări…" "N-am decât una pentru bătrânu’ …da’ nu i-o dau decât când n-are…" "Ei aş…crezi că nu te-am văzut fumând?" Oricum importante pentru el păreau să fie lucrurile ce se macerau la colţul celălalt al sinelui. "Gândeşte-te la un cuvânt….dar să nu fie pronume…Ceva mai cărnos…" "Ca o pară ?!!!" "Nu, ca o locomotivă, fără vocale, fără consoane…doar buzele şi dinţii care topesc gheaţa…" Cafeaua se răcise iar zgomotul mulţimii gângurea acum obscur, senzaţie gravă, trăită poate prin staţiile de metrou, când sunetul e captiv. N-are a face…Dincolo de peretele acesta de zumzet şi forfotă descopeream mii de oameni asemeni lui Seb, clone inofensive care mă invitau să le vorbesc. Privii ceasul care indica fără două minute…Lucru imposibil…trecuseră două ore…Şi atunci Seb se opri brusc din explicaţie, aducându-şi aminte de bateriile Astor. Prin faţa mesei noastre un comis-voyageur, costumat în orologiu, târâie o pancardă de polistier, cu o veselie forţată : Codoşii îşi plimbă măselele albastre/În vara asta din coji de pepene groase./Hai Mireille să alungăm tainele bătrâne,/Şi să ascultăm imnul naţional,/Cu mâna la chipiu…


panadii si alte somnifere asemeni

Dar ce ar mai putea spune atunci M-me Ristauz căutând să înţeleagă de ce ultima săptămână din iunie, vecinul ei nu trecuse pe-acasă, ignorându-i pândele de sub colţul alb, de postav, al draperiei... Nu s-ar putea însă acomoda cu jena Nassyei, fetiţa obeză din marginea maidanului, care vinde baloane şi seminţe trecătorilor pentru 0,45 centime bucata... Odată se întrebase dacă poate să îi ofere un balon albastru şi, ca să nu fie surprins de întrebare, a ales din buchet unul verde, motivând că îi place să privească arborii înverziţi primăvara, şi să simtă cum viaţa începe să dea târcoale viselor hibernale... Şi atunci lăsa ochii în jos şi pornea grăbit spre turma de muncitori, către trenul de navetă...A fost extrem de atent la telefoanele şi mesajele pe care le-a trimis, a zâmbit şi a cerut informaţii detaliate despre viaţa fiecăruia, ba chiar i-a oferit unei colege de birou un credit gratis, prin transfer de unităţi, de pe telefonul lui pe al ei... Săracilor din cartier nu le-a dat nimic, însă. Era într-o mare dificultate în a înţelege ce trebuia să ofere...În plus, i-a venit în minte şi episodul cu Raoul, motanul îngropat în Cimitirul republican, de o familie înstărită, căruia i se închinase o statuie futuristă, din bucăţi mozaicate de piatră colorată. Pe placa funerară scria revoltator, pentru M-me Ristauz: "Prier a Je ne Suis Qui. J'espère Jesus Christ". Trebuia să ofere, totuşi, şi săracilor ceva. Uite, aşa a ajuns la bătrânul Miguel, garajistul care trăia din taxa cimitirului de maşini (de ce tocmai un cimitir şi ăsta?) cu dorinţa de a afla un răspuns...Şi nu a fost să fie pentru că datele evazive ale omului treceau pe lângă el, căci evocau nonşalant un statut rectificat de propria lui existenţă. De pildă, ce l-ar fi interesat, de ce un bătrân ca el şi-ar fi dorit să primească, la sfârşitul vieţii, un motor de Toyota în 8 cilindrii??!! De ce tocmai un motor? În rest... bătrânul simpatic, de parcă ar fi ghicit câtă importanţă poate avea lumea asta într-o pupilă aprinsă de crâncene pofte... Îl saluta tăcut, apoi ieşea, scuturându-şi de rumeguş şapca, şi se întorcea pe acelaşi drum pe care venise şi pe care reflecta asupra propunerilor Maviei de a-i închiria o cameră din casa şi aşa mare... Săracii, aşadar, trebuiau să aştepte...Oricum din ceea ce era personal nu mai ramasese mare afacere de socotit, căci toată viaţa aşezase inele de aşteptare pe degetele lungi ale ploilor, fără agresivitatea unuia care se agăţa disperat de pereţii străini ai buncărului existenţial.