medievalizând

Am înţeles într-adevăr teoria simplă a lui Thibault, care mă saluta pe palier, după oprirea liftului, şi mă atenţiona că mi-a căzut a treia mână şi ochiul albastru din călcâiul teşit de pantof. Atunci îl credeam nebun şi nu găseam rost cuvintelor până când, seara, în cabinetul de pe strada Vortghat îmi spuneam, recapitulând ziua, cât de mirifică şi invidiată poate fi uneori nebunia unui visător... Privirile îmi erau atrase, de fiecare piatră care alcătuia mozaicul primitiv al pieţei, în timp ce mă roteam cu pas domol, cu mâinile aşezate la spate. Era singurul moment din zi când puteam să gândesc nestingherit la fatalitatea sau şansa refractară a deciziei de a-mi muta existenţa într-un oraş mizerabil, într-un timp dezgustător, asociat cu întunericul. Făceam eforturi disperate de memorie, să leg informaţiile primite la şcoală de la profesoara de istorie, căreia i se spărgeau (incognito) cauciucurile la maşina italiană, pe care o lustruia sâmbătă la spălătoria din spatele şcolii....Nu reuşeam, însă, decât să alerg fad şi speriat în faţa unor cifre şi a unor poze din care ţâşneau, arcuite, braţe şi siluete, ori chipuri imobile, stilizate în piei galbene, între coifuri de tablă şi decapitări sângeroase...Îmi aminteam, speriat, de vizita inoportună a bătrânului conte Vistermaar, gălbejit şi scăpătat, cu cizmele pline de noroi, cu vocea spartă, cerându-mi apă sau vin. Apoi ameninţările şi conjuraţia... Tânărul său vlăstar se ascundea după perdelele din casă şi nu îndrăznea să iasă la lumină, fidel jurământului pe care îl făcuse în faţa mea. Acceptasem cu greu să mă erijez în maestru, ştiind că nu voi avea de împărţit cu discipolii mei decât oprobiul public şi vecinătatea unui rug însăilat în grabă pe trepele catedralei... Bătrânul Vistermaar mă înţelegea în adâncul sufletului său şi era flatat să treacă pe la mine în fiecare toamnă, după trocul cu porumb din Artesy. Mă învăţasem cu firea lui şi timpul mă îndepărta tot mai mult de situaţia iniţială, când fusesem nesăbuit în a blestema încă un suflet, acceptându-l. Tânărul meu discipol se dovedise a fi un devotat servitor, care nu pregeta să-şi dăruie inteligenţa, fără a şti să definească cu precădere noţiunea în totalitatea ei rotundă...

Din carnetul contelui d'Alsemberg(3): Răspunsul lui Thibault

L-am revăzut la Antwerpen, la o conferinţă pe care era să o ratez din cauza unui incident tehnologic. Mai păstra doar o allure de francofon cu nasul cârn şi cu capul care se legăna nesigur între umerii săi de practicien generalist. În prima zi a intrat cu pas şovăielnic în timpul unui speech despre toxicitatea adevărului şi s-a aşezat lângă un domn flamand. A scos un creion verde şi pe o bucată de hârtie a scris, discret, ecuaţia bien-être -ului occidental. A devenit ecologist de la plecarea sa în Insule şi pesemne că acolo, cultura sa kantiană s-a schimbat niţel. Continua midriatic să urmărească slide-urile care se succedau nebuneşte, în timp ce flamanda sangvinică explica cetei de latini, biomonitoring-ul bunului simţ. În pauză l-am regăsit la o cafea în sala mare unde hoarda de invitaţi savura "les croissants au beurre" în faţa lichidului cald. Nu a fost mirat să mă vadă ; probabil cei 2 ani departe de umanite l-au recompus mai cerebral. Ciudat… îmi vorbea despre un card care îi fusese furat într-o gară la mii de km distanţă. Atunci, în gând, am evocat oglinda contelui d'Alsemberg, i-am strâns mâna şi am plecat. Împingând uşa, am realizat ce simplu este să citeşti pe chipurile oamenilor ceţoşi: ochi de apă şi suflet de ceară. Păşind pe asfaltul umed am vrut să vizitez "Grădina cu Paradisuri" dar mi-am dat seama că, pentru moment, e interzis accesul şi că lucrările de renovare sunt în curs. Mi-am palpat cardul şi am dat din umeri la gândul că şi ultima oară un concierge african nu m-a lăsat să intru, spunând că nu am luat biletul care trebuia. Cu paşi siguri m-am îndreptat spre gară şi am luat singurul tren de la linia 55. După staţia Conte de Flandre am fost întrebat despre ticket şi înfrigurat am căutat în buzunarul de la piept. Am scos repede hârtia cartonată şi am prezentat-o. Cu un surâs morbid, cel din faţa mea mi-a înapoiat documentul de călătorie şi grăbit m-am reîntors în lumea orwelliană a sfârşitului de secol. Nu am găsit răspunsul rătăcirii insulare şi atunci instinctul meu de altruist parcă pulsa mai intens. Închid ochii şi zâmbetul agăţat în colţul gurii francofone îmi inundă melanina. Hi, hi, hi… Ah, am ajuns în gara de sud. Vreau să cobor dar o hârtie cade pe scara trenului no. 55. O iau diplomat în mână şi o cercetez înainte de a o arunca. Cu litere de-o şchioapă, mărunt cu un accent de european pretins, stă scris : Thibault C., Médecin du Monde. Respir occidental şi impătur hârtia cu grijă, după care o depun în portvizit. O seară roşiatică se aşterne peste oraş şi eu nesăbuit încerc să deschid uşa de la numărul 244.