Pigalle

Spaţiul acelor după-amieze, acoperit de grupurile turiştilor dornici să învârtă paletele de la Moulin Rouge, se limitase la un bistro, un chevalet şi o cocota bătrână, cu rimelul curs şi ciorapii rupţi. Pe strada uitată de lume, cu nume de pictor, care duce către şi mai ascunsa Place de Tertre, ochii se plimbau ironici, peste porţile caselor şi hotelurilor, în speranţa unui peisaj îmbogăţit. Adevărul e că adjectivele stăteau cuminţi în rastel iar cel care dorea să amplifice şi să obiectiveze imaginea putea să se oprească la o masă stradală, perfect rotundă, din localul Chez Cosette, unde se mâncau cele mai bune tresse au chocolat din tot faubourgul. Acordeonul se vindea şi el, cu melodia tărăgănată a clochardului bărbos, în tricou de marinar. Cocota aştepta cuminte în colţul străzii, apoi, după o strategie verificată ani la rând, se apropia de mesele clienţilor, fără să zică nimic, rotind cu arătătorul buza sticlei de bere sau cidru. Clătina capul cu indulgenţă, de parcă ar fi invitat la propriul său vernisaj existenţial. În această linişte sacră, vocile unor turişti se adună din ce ce în ce mai vizibil. La început din ecouri, apoi din lumina spartă a felinarelor. În faţa bistroului un petrecăreţ din grup se desprinde, iar silueta sa afumată de voioşie, îmbrăţişează bătrâna cocotă cu ciorapii rupţi. Surpriza i se citeşte pe chip, iar mâna strânge bancnota mototolită de 50 de euro, apoi o aşează cuminte, în văzul lumii la cocarda pulpei. Toţi aplaudă, acordionistul bărbos chiar a început une chanson paillarde... Cocota face cu mâna grupului vesel lăsând în urmă dâra de zgomot, apoi strigă speriată, lăsând vocea piţigăiată să alunge rutina : Vive la Roumanie!....vive les bastards!...

sindrom Dostoievski

Capul mic al agentului de pază se profila pe peretele de gips, simplu si repede. La şolduri haina groasă masca mânerul unui revolver şi borseta din par de camilă, pe care o afişase ostentativ în sala de aşteptare a aerogării. Avusesem timp destul să mă odihnesc între două false alarme cu bombă, şi, privind peste capetele celor încremeniţi de spaimă, să reacţionez ca un idiot şi să schimb poziţia valizelor... Silueta agentului a intrat în vestiarul securizat, pentru o ultimă verificare, iar pe masa de control a serviciului de frontieră a rămas un revolver cu mâner metalizat...M-am apropiat ca să pot citi City down SRL...scris în litere turnate pe relieful celebrului consorţiu Riffle. Un obiect rece pe care îl simţeam, însă, aţintit în fiecare rostire a Simonei...Răceala metalului trece dincolo de tâmplă şi aruncă peste gânduri ceţe de toamnă înnăbuşitoare...Pentru moment toate obiectele existente rămân imobilizate în răutatea inutilităţii lor şi se învechesc… numai el, revolverul cu mâner metalizat acumulează ca un vacuum imens toate sensurile , distruge labirintul de spumă al identităţii, sărind în calea vieţii ca un animal flămând, cu ochii tulburi de turbare...

-Ce faceţi domnule!!!?

-Doar vă aşteptam şi m-am gândit că ar fi utilă prezenţa mea....să lăsaţi o armă la vedere, nu prea e un lucru indicat in ziua de azi...dacă ar şti superiorii dumneavoastră... Agentul se îngălbenise şi nu mai putea articula. Îşi luă grăbit arma şi îmi întoarse spatele fără să mă salute, fără să mă conducă înapoi în sala în care lăsasem bagajele. Şi am înţeles cum intraductibilul zel al conformităţii se putea transforma în frică şi uitare...

reporterul

Primise ca temă de seminar redactarea unei ştiri extraordinare, în măsură să influeţeze atenţia celor care i-ar fi citit articolul. Avea însă o limită de inspiraţie: domeniul universitar tehnic. Zile la rând se oprea în faţa uşilor capitonate ale rectorului, aşteptând audienţe sterile, din care nu putea extrage decât statistici, date referitoare la numărul studenţilor înscrişi sau preferinţele acestora faţă de proiectele aflate în derulare. Odată, chiar, secretara şefă l-a invitat să-i ofere o cafea, promiţându-i un extras din regulamentul de funcţionare al instituţiei şi o listă cu profesorii pensionari care au adus glorie, cândva, şcolii. Reporterul nostru, la început de carieră, zâmbea tuturor, cu toţi dinţii, de parcă semnase un contract secret cu o firmă serioasă în domeniul combaterii cariilor dentare şi, cu voioşia la rever, se oferea să comunice, chiar dacă acest lucru nu aducea a imperioasă necesitate. Trecuseră 2 săptămâni de la ultima avertizare. Trebuia să depună proiectul şi articolul ideal încă nu se născuse. În a treia săptămână, însă, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. În dimineaţa acelei zile primise un telefon iar vocea feminină din cască se recomandase drept un binevoitor anonim. Prinse tramvaiul la mustaţă şi porni spre marginea oraşului să verifice informaţia. Pe drum apăru şi reproşul sâcâitor că nu s-a agăţat şi de aparatul foto. Dar asta e....va ajunge, se va informa şi va scrie articolul. Ajuns la locul cu pricina, în amfiteatrul vechi al universităţii tehnice, printre rulmenţi şi strunguri ruginite, nu aflase decât un caiet, cu funde albastre înnodate în cruce. Se aşeză pe catedra cu palul alterat de umezeală şi deschise, curios, la prima pagină. Rândurile mărunte începeau cam aşa: " Bine ai venit...bine ai ajuns sau bine te-am găsit! Alege o formulă ca să poţi merge mai departe. Până la oameni, atenţie să nu te împiedici de lucruri...Hai, să vezi ce s-a mai întâmplat azi....".