cărare pe o frunză de arţar

Haideţi să plecăm de pe codiţa frunzei, cu degetul arătător urmărind labirintul. Intrarea semnului în palma vegetală deschide la dreapta şi la stânga porţi mincinoase, iluzii care te îndepărtează de la drumul drept. Mai e până la vârf şi deja, culoarea ruginie a ţesăturii pe care păşim ne întunecă pupila. Totuşi clipim de două ori, apoi continuăm drumul grăbit. La 2 cm distanţă de punctul în care am decis rătăcirea, un păianjen îşi lăsase bumbacul. Picioarele noastre prind cleiul insectei şi cât pe ce să alunecăm. Salvarea este, însă, şanţul cu zimţi ascuţiţi de care ne agăţăm. Apoi nu mai e decât o câmpie galbenă, peste care vântul bate cu 20km/h, încreţind părul şi uscând buzele. Sub paşii noştri pulsează seva dulce, la unison cu tensiunea arterială din braţe. O simţiţi? În sfârşit câmpia se termină. Suntem în vârful ascuţit al frunzei de arţar. Toată lumea aplaudă şi fluieră de bucurie. Deasupra noastră, dincolo de un cer abstract, cineva zâmbeşte, apoi închide graţios ierbarul, căscând de oboseală şi plictis.

ceţuri diagonale

Podurile construite în albii largi, în mijlocul oraşelor mari, sunt încărcate de poveşti. Metafora acestui element arhitectonic urban se potriveşte, ca nuca-n perete, cu proiecţia obsesiilor unui trecător întârziat, la ceas de seară, pe cheiurile de piatră, măturate de vânt. Podurile, gândea acesta, unesc prezenţa individuală şi logica lumii într-o invitaţie jovială la comunicare. Podurile pietonale sunt mult mai fiabile din această perspectivă solilocvială şi atrag mai multe minţi, cu cât lungimea lor se defineşte mai bine. Viaducurile au şi ele importanţa lor capitală dar trăiesc neajunsul de a fi traversate în viteză, pe autostrăzi bitumate. Deci, elementele de transfer, numite simplu infrastructură, ar oferi tuturor un subiect de reflecţie. Vedeţi, nimeni nu s-a întrebat vreodată dacă trebuie evidenţiat ceea ce se află sub pod: ape, forme de relief, prejudecăţi, mentalităţi sau păduri îngălbenite de toamnă. Pe nimeni nu interesează. Doar existenţa unui pod aşează lucrurile într-o ordine firească şi oficială, fără a redirecţiona atenţia asupra dedesubtului. Călătorul nostru întârziat se opri din cugetare, căci în faţa sa, podul pe care începuse să păşească, se cufunda pe jumătate în ceaţă iar de la capătul celălalt un camion arunca decibeli asurzitori.

undeva, cândva...

Praful se ridică, înăbuşitor, în urma automobilului cu toba de eşapament spartă. Târgul, cu toate magazinele închise, se topea de plictiseală, alunecând ca o masă elastică peste paharul ciobit al gardurilor ce delimitau periferia de maidane. Şoferul, îmbrăcat în combinezon, cu ochelari de insectă şi guler de piele, apasa acceleraţia lovind cu pumnul în indicatorul pătat de ulei. Nimeni nu se afla pe bancheta din spate. În schimb, la 30 de minute distanţă, în dreptul unui prun uscat, în care croncăneau ciorile, se afla o magazie, de fapt o pretenţie de locuinţă rurală. Cutia poştală, cu aripa de metal ruginită, scârţâia, chiar şi atunci când, în dreptul ei, o mireasă inundată de lumină, cu trena rochiei agăţată de bălăriile curţii, privea, cu mâna streaşină la ochi, drumul. În povestea aceasta a început să plouă, din păcate, iar obiectele au făcut un schimb ciudat de identităţi cu personajele şi iată ce a ieşit: Şoferul în combinezon se ridica înăbuşitor din târgul cu toate magazinele închise, iar mireasa cu trena prăfuită se topea de plictiseală peste paharul ciobit al aşteptării. Braţu-i ruginit scârţâia iar cutia poştală, săpată în dreptul frunţii, aduna ca un magnet ciorile din prun.