ca să vezi

Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni? Uneori este extrem de confortabil să fii egoist. Înţelegi atunci, cât de important e să creezi dependenţă fiind dependent de oameni. Nu ştiam cât de important e să ai liniştea necesară, să pregăteşti tifoane moi pentru orgoliul altora, să ungi cu miere fiecare fâşie de frontieră pentru duşmani şi, în aceste circumstanţe, să fii sigur că ai trecut cu bine pe lumea asta cu ei alături. Fiecare din noi a primit în dar o unealtă şi a fost sfătuit să se descurce. Unii au primit unelte agricole, un popor arcuri şi funii, altul puşti şi pistoale...Câte un individ mai norocos, o plasă de pescuit sau o corabie... Astăzi chiar, mă interesează dacă sunt in lume cazuri similare.

timpul ceasului de mână

De pe urma căutată a începutului de drum, Thibault nu mai spera să găsească vreo semnificaţie personală. Măştile cădeau în acelaşi timp cu picurii de ploaie de pe copertina transparentă, montată pe terasa braseriei.

-Ai înţeles ce s-a întâmplat cu problema timpului?

-Desigur, am înţeles tot ce mi s-a explicat în cele 2 ore.

Adevărul e ca pricepusem doar introducerea în discurs, pentru că vorbitorul nu prea avea ceva important de spus despre timp. În plus, era o chestie ciudată să vorbeşti despre timp într-o sală în care cel puţin patru oameni îşi privesc ceasul. Aşadar introducerea era genială, pentru că timpul, ca noţiune, semnifica, dincolo de abstracta viziune artistică a suprarealiştilor, nu se topea, nu îşi arunca minutele spre cer, nu ştergea cu limbile ceasului anotimpurile. Timpul devenise un soi de prieten dulce-acrişor, familiar acceptat prin papilele gustative, ca o mireasmă rară, răspândită şi promisă, de aperitiv. Cu atât am rămas din discursul vorbitorului, dar îmi plăcea să-i confirm lui Thibault că am înţeles mesajul şi că am intrat la idei existenţiale. Ce-i drept, în jurul vârstei de aur, apologiile nu mai strălucesc, nu mai prind. Timpul se transformă într-un meniu din care se servesc toţi, până înţeleg că, de fapt, ei sunt cei "gustaţi", până la epuizare.

despre media românească

Avem de-a face cu o troacă specială, căptuşită cu seniori editori si redactori măslinii, cu părul creţ şi cearcăne profesioniste sub ochi. Gura lumii e componenta obligatorie a inteligenţei mesajului transmis către cine ştie ce ideal-oligofren-spectator, care digeră parizerul înfulecat cu 5 minute înainte, chiar în faţa ecranului. Noţiunea de bien-être a fost extirpată demult, iar organismul mediatic latră, cu botul plin de bale, decupaje din viaţa şi normalitatea pe care o presupun făcătorii programelor de ştiri. Singurul nevinovat în chestia asta e, pare-se, prompterul. Săracul, aproape victimizat, e murdărit în fiecare zi cu soluţii maron, peste care un invitat de studio, adipos şi gângav, dă cu limba, apoi îşi clatină tacticos talanga neuronică, egoistă prin nativitate. Bleahhh....