lungul drum spre casă

Astă seară vântul s-a strecurat ca un hoţ pe aleile din parc. Frunzele au şuşotit nervoase, cerul s-a deschis ca o ghenă, din care a căzut ceaţa, fracturându-şi un picior. Ehee... şi bradul ăla sticlos, din bolul de Crăciun a prins glas, clopoţind a iarnă. De cealaltă parte a străzii, felinarele se plictisesc iar ghereta de bilete ţine de şase... poate vine cu ultimul bus vreun călător. Aşteptarea însă este simpatic de lungă, aproape ca iţi vine să mănânci popcorn şi să faci pariu : va veni...nu va veni...

aşteptându-l pe Godot

Bocancul prieten îşi desfăcea şireturile minuţios şi zâmbea cu talpa desprinsă către interlocutorii săi guralivi. Unul dintre ei, mai timid, nu îndrăznise să-l judece, pentru că imaginaţia îi dădea de gândit, făcându-l să realizeze câte străzi şi ce coclauri ideali bătuse în vremurile lui bune, când încă purta, strălucitor, crema fabricii. Altul, dimpotrivă, ridică bocancul în lumina soarelui, îl privi dezgustat şi se plânse celorlalţi de greutatea nefirească, antisportivă, aducând chiar argumente pentru totala sa inutilitate. Bocancul nu zise nimic, de parcă aştepta chipul alergic al lui Godot, cu pijamaua verde curgându-i pe trup. Aştepta, aşadar, o poveste, el care nu mai putea construi în prezent o nouă identitate. Godot, însă, venise desculţ, îmbrăcat la patru ace, cu o cravată grena şi părul vâlvoi. Uitase de obiectul muncii, adică bocancul scorţos şi se încăpăţâna să poarte în buzunarele sacoului perechea de adidaşi, smălţuită cu simbolurile adolescenţei.