veghea şi lanurile de secară

Chestie importantă să stai pe vine în lan şi să faci, disperat, semne cu batista roşie, tuturor avioanelor care îţi survolează creştetul. Nu e indicat să urli, pentru că , în jurul tău spicele te asurzesc de atâta linişte. Mai degrabă înveţi să poposeşti, asemeni niponilor miniaturişti, pe o boabă de secară, unde (elocvenţă să fie?) încap toate reperele nearticulate ale imnului naţional. Veghea are rostul ei, aşa cum e ea, cu dinţii tociţi, ca o fiară agresivă din revistele de benzi desenate. Ea e singulară şi completă în imensitatea lanului, un spaţiu figurant prin definiţie, o calmă obsesie a anexelor, într-o epocă trasă la chip, care îşi obligă prezentul să întindă mâna de milog pe la colţuri de străzi. Uneori, aşa pe vine, în mijlocul boabelor de secară, priveşti stupid în jur, vrei să faci un pas la stânga ori la dreapta, dar hora se leagănă fără tine. Visezi donquijotesc la o moară, căci boabele din spic nu se plimbă în diligenţe decizionale. N'est pas?

simfonia lucrurilor mărunte

Bagheta dirijorului, decupată şi lipită apoi, sculptează sunete din flautul uşuratic şi violoncelul caraghios, pe ultimul rând al orchestrei. Figurile muzicienilor s-au şters, devenind absenţe prestigioase în faţa partiturilor cu note răzleţe. În scaunul comod al sălii de concert e mai bine aşa. E mai bine pentru soarta corespondenţelor ori sinesteziilor măiestrit evocatoare, ce leagă culori şi părţi din trupul zilei, cu abnegaţie. Iată cum albul şi violetul deschid o gură rotundă, spun ceea ce au de spus, apoi repetă un refren, a doua sau a treia oară, în minutul de cleştar, asemeni unor oratori captivi într-o clepsidră. Tocmai în mijlocul furtunilor de silabe am zărit chica lui Beethoven, genială şi psihotică, aruncându-se peste pianul de sticlă. M-am ridicat, am închis ferestrele şi am aplaudat, cu toate că avertismentul era clar: arta nu terminase de vopsit gardul realităţii. Până la urmă, gestul meu s-a clasicizat şi alţii au făcut ca mine, până ce, pergamentele groase, deduse din partituri, au uscat cerneala autografului, până ce rotirea simfoniei a înghiţit sub fustele-i valorice întreaga temperatura a verbului " a fi ".

despre persoana jurnalelor

Aparenţele înşeală! Ziceam lucrul acesta de fiecare dată când pe foaia albă se mai aşeza o idee. Nu atunci când se produce o întoarcere din condei a persoanelor narative. Cu siguranţă, persoana I e mai sinceră şi mai directă. A III-ea e îmbrăcată în carton, e mai dificilă şi mai uşor de atacat. Zilele acestea am descoperit un eseu mai vechi. Doamne, câtă dreptate îmi dădeam atunci. Astăzi ce să mai zic, actualizarea aproape că nu există. Undeva, în romanul său De două mii de ani , Mihail Sebastian notează: „Nimic nu mă deranjează mai complet decât o situaţie solemnă, căci vorbele obişnuite mi se par sărace, iar vorbele mari mă stingheresc." Toată opera lui Sebastian confirmă această confidenţă. Un astfel de autor detesta tragicul declarativ şi se impunea prin inteligenţă concizională. În jurnal, aceste calităţi transpar la punctele de analiză lucidă a momentelor de profilare a naraţiunii, a piesei sau a personajelor. Observaţiile diaristului sunt rareori categorice şi furioase. Atunci când vorbeşte despre propriile sale personaje o face fără exclamaţii şi cu un must de luciditate, pe un fond de ironie uşoară. Puterea de a se observa pe sine şi pe alţii împrumută energii benigne figuranţilor, generându-le personalitatea în faza virtuală a existenţei lor.