Pages

lundi 30 novembre 2009

balada ciobanului creol

Pe-un picior de plai,
Pe-o umbră de nai,
Iată vin spre cale
Doi munţi albi de soare
Să ne primenească
Eprubeta flască,
În care trăim,
Şi ne păcălim.
Cutume amare,
Cu doi munţi de soare,
Cu ciobani creoli,
Stăpânind trei poli,
Unul peste frunţi,
Altul peste munţi,
Şi-altul între punţi.

hai să dăm mâna cu mâine

Românul asezonează nativ. Viitorul său are o perspectivă agricolă, adânc brăzdată într-o fiinţare istorică, în care totul se promite şi se visează, cu cel puţin două secunde înainte de colaps. E vorba de colapsul şi marasmul social, fiindcă moralitatea, plină de cicatrici , stăruie preţ de o întreagă istorie. De câte ori nu am auzit propoziţia " Începutul începe cu sine povestea."? Astăzi, lucrurile au albia lor cuminte, aşezată, independentă. Mergem la meetinguri, fluturăm steaguri, dar nu uităm să trecem, să aprindem o lumânare la biserică. Conştientizăm un egoism temperamental, pe care alte popoare (cel francez, par exemple!) l-au transformat, demult, în naţionalism. Furăm căciula altora, şi culmea, ştim să o purtăm ţanţoş pe frunte, de parcă ar fi a noastră. Ceea ce e bine, însă, la marginea acestui şanţ de Europă, este atemporalitatea şi reprezentarea atipică. Haideţi, doară (vorba cronicarului), să aruncăm căciula în câini, că-i a noastră au ba, şi să ne veselim, primitiv, cu bere şi mici. Asta e soarta şi astea sunt vremurile!