aşa grăit-a Gaudi

Singura cale de acces, dinspre ruella Picasso spre Parcul Güell, este, fără îndoială, cea mai înjurată de turişti. În primul rând, strada are ponton ascendent care te epuizează la 30 de grade, pe timpul verii. În al doilea rând, la capătul ei te aşteaptă o spărtură în gard, incredibil de incomodă pentru un oraş turistic, în dreptul căreia se face coadă, odată la 10 minute. Se magnetizează instantaneu un Babel promiscuu, în care nemţii, portughezii şi asiaticii comunică agresiv, căutând fiecare un loc mai bun de admirat oraşul de pe colină. Şi, credeţi-mă, merită să înduri neajunsul pentru o panoramă, dar mai ales pentru exerciţiul de contorsionare vizuală. Adică, odată ajuns în vârf, accepţi o privelişte interioară a parcului, distorsionată cu un ochi de peşte în profilul băncilor de faianţă mozaicată, ondulată sub cerul de sticlă al Barcelonei. În broşura turistică se explică intenţia artistului de a urma linia de forţă a componentei vegetale (arhitecturi pluriforme, spaţii ovale şi coturi perfect rotunjite) însă realitatea e mai simplă. Gaudi, în josul scărilor de la fântâna iguanei, zâmbeşte răzbunător, între doi palmieri: undeva, lumea a fost fotografiată în propriul alcov, într-o situaţie penibilă, cu părţile moi la vedere...Ouuuups!

tic-tac

Circul răsuna de hohote de râs, la marginea oraşului. Spectacolul începuse de două ore şi lumea se îngrămădise să vadă animalul exotic, ciudăţenia naturii, care "sare, urlă şi trânteşte, apoi tace ca un peşte". Aplauzele lipseau. În schimb, clovnii stârneau în arenă ropote de picioare lovite în podele de lemn. Ceasul dresorului ticăia în tot acest timp magic, într-un buzunar dublu, croit de femeia obeză, care ducea fân în ţarcul zebrelor. Tic-tacul se amplifica în plămânii spectatorilor, în muşchii saltimbancilor şi răgetul leului năpârlit şi bătrân. La pauză, ecranele mari afişau reclame idioate (pastile de gumă, ciocolată cu rom, prezervative etc.) iar ploaia de confetti se aşeza, incredibil, peste găleata strivită, în nisipul arenei.

rebusuri tardive

Începând cu o enumeraţie banală de lucruri (obiecte şi fiinţe), contabilul gândea că termenul de predare a statisticilor sosise. Tocmai acum în preajma sărbătorilor se nimerise să cosmetizeze, peste voinţa lui, o idee de satisfacţie şi bilanţ. Era nedreptăţit să creadă că imaginea sa profesională depindea substanţial de această realizare. Şi oricum sfârşitul de an are, prin excelenţă, o valoare fiscală. Cifrele, mai uşor de stăpânit decât cuvintele, pot transmite o sumă de mesaje şi, dacă te obişnuieşti, prin natura meseriei, le poţi conferi inteligenţă şi întâietate în comunicare. Cam aşa gândea contabilul nostru. Mulţumit şi conciliat s-a decis să mai facă o pauză, să uite de tabelele exel şi să completeze rebusul pătat de cafea, din sertarul biroului.