Se încheiase o zi, un fragment înăbuşitor de miez de iulie, în cetatea lui Ratatouille. Pe cheiurile Senei chiar începuse vânzoleala, de parcă turiştii curioşi îşi mutaseră destinele frugale deasupra pontoanelor luminate şi ghidate de voci, în 7 limbi distincte. Am coborât, dezamăgit, în prima gură de metrou, aerisită de curenţii proaspeţi. Cu toţii ne-am înviorat la gândul că lăsaserăm la suprafaţă un soi de încălţări uzate, pe care urma să le folosim în ziua următoare. Plutea o tăcere binefăcătoare în jur. Ne-am aşezat toţi trei în compartimentul golaş, aşteptând sunetul plăcut al vacuumului (căci aşa obişnuiam să numim zgomotul demarajului, de fiecare dată când urcam în metro). La prima staţie chiar, o companie melodioasă, completa în surdină gravitatea atmosferei, inerţia oboselii de peste zi, în melcul metaforic şi egoist al gândurilor. Acordeonul dizolva în aer "une jolie chanson", în genul melodiilor care se impuneau în background, atunci când masa de turişti se prăvălea peste cine ştie ce punct de atracţie. De vreo câteva minute, însă, încetase. Un tânăr oacheş trece cu pălăria de pâslă prin faţa noastră : "Bonjour monsieur, si vous avez seulement 1 euro...."( adicătelea, "Domnule, 1 euro, dacă vă lasă inima..."). Unul dintre noi, amicul N.C., cel care nu ştia o boabă de franceză, deşi era fascinat de ea, îl repede, plictisit, pe clochard: "Du-te domle', dispari că n-am...". Atunci oacheşul cerşetor muzicant sau muzicant ambulant, pe care-l credeam coborât din înălţimea Anzilor, judecând după veşminte, zise într-o romanească pură, îngheţându-ne sângele în vine: " Nici voi n-aveţi, mânca-v-aş tâmplele voastre de barosani..."
