Un brad ajunsese în locul în care şi-a dorit cel mai mult, adică în sufrageria împodobită, cu şemineul strălucind. Copiii l-au ovaţionat, atunci când ramurile-i verzi au măturat pragul de sus al casei, improspătând atmosfera cu aerul îngheţat. Dar ceea ce era mai important, bradul îşi pregătea discursul de Crăciun, după ce, două veri la rând îl creionase în vârf de munte, cu ştersături şi adăogiri. Ştia, de pildă, că prima ieşire în public a unui orator se confundă cu o etapă importantă de sociabilizare, numită "captatio benevolentiae". Ştia că va trebui să-şi împodobească discursul cu formule iniţiale şi mediane şi că, la urma urmei, povestea va supravieţui după trista şi nedreapta despărţire de pe 6 ianuarie. Era, aşadar, un brad conştient, din soiul cel mai snob, cu vârful ramurilor încărunţit, argintat. O singură problemă avea musafirul poftit recent în casa primitoare: oamenii. Unii zâmbeau glacial, trecând în grabă spre vestibul, alţii lăsau să înţeleagă din priviri cât de sinceră este admiraţia, copiii vecinilor numărau invidioşi pachetele de la baza tulpinei, ce urmau să fie deschise la un semn magic. În tot acest joc al servituţii reciproce, bradul s-a personificat, primind obiceiurile semenilor din jur. Singura lui preocupare, în intervalul sărbătorilor, era să înţeleagă sensul cuvântului speranţă, subliniat cu cerneală verde pe colţul de felicitare de pe măsuţa de cafea.
