Îmi amintesc jocul ei şi acum. Intrasem în grădina publică a oraşului ţinând-o de mijloc. Ea strivea între degete o frunză ascuţită de pin şi clătina privirea peste aleile şi băncile acoperite de frunze şi crepuscul. M-a oprit şi m-a tras de mână spre foişor. Apoi mi-a spus că mă iubeşte, tresărind la fiecare silabă rostită. Am desfăcut două sticle de suc de portocale şi i-am oferit. Zeama dulce se îngemăna cu zâmbetul ei, aproape copilăresc. Mi-a şoptit, trecându-mi mâna peste frunte, că sunt singura ei raţiune de a fi...şi, apoi, a aşezat sticlele golite, cap la cap, sub stelele nopţii. O priveam cu câtă abnegaţie se dedică acestui ritual exotic şi domestic, în acelaşi timp. Apoi ne-am despărţit. Au trecut zile, apoi luni, apoi ani. Într-o iarnă cu zăpadă multă, am ieşit din casă...să verific dacă e adevărat. Nu mai puteam dormi liniştit...şi-n visul meu mă privea întrebător, arătându-mi stelele. Tristeţe pe chipul ei. Am ajuns în foişor şi am săpat cu palmele în zăpadă până mi-au amorţit. Erau acolo...dar una din sticle se spărsese...Un ciob murdar de noroi lăsa încă să se întrezărească începutul unei sintagme publicitare....sugar free 100%...orange.
