povestea paşapoartelor de cleştar

Fulgii s-au înghesuit la vama sărbătorilor, poate ceva mai devreme. Vameşul, depăşit de situaţie, cere ajutorul disperat al iernii, care întârzie în faţa oglinzii, printre fardurile albe, sintetice. Viscolul, funcţionarul bărbos şi confuz, îşi suflecă mânecile şi tuşeşte scurt, preocupat, verificând hârtiile cu cerneala îngheţată. Sticla decupată a ghişeului adună priviri curioase. El ştie acest lucru şi importanţa jobului său îi insuflă un elan zelos, despre care s-a vorbit atât, în ultimele jurnale televizate. Fulgii, masa impresionantă de transfugi, negociau dintr-o privire situaţia, iar paşapoartele de cristal, la vedere, aşteptau să fie scanate, pe un colţ de masă, topindu-se, solidificandu-se în valuri succesive. Marea nemulţumire a funcţionarilor, la porţile Ţării fără nume, se amplifică, şi imperiul de anonimi cu structuri chimice covalente, de tipul H-O-H, devine poveste, căci de nu ar fi, nu s-ar povesti.

eternitatea 3D

Se crestează adânc palma de pâslă a iernii, până ce toate emoţiile albe decid să transforme ochiul privitor într-o imensă hală, burduşită cu semne de întrebare şi exclamaţii. Ceea ce rămâne, după acest complicat proces alchimic, se rostogoleşte în pulberea de stea din tabachera Căii Lactee şi se comercializează în viaţa dumnealui, a dumneaiei, a voastră şi a noastră, cu un preţ absolut intimizat. Un astfel de artefact s-a rostogolit inofensiv, ieri în pagina de blog a celuimailungnumedeblognuexista! Să-i mulţumim, încă odată, pentru postare.

oare de ce?

Un loc lângă fereastră. Respir adânc, aproape oftez. Dincolo de geam, grozăvia nopţii aleargă de la un capăt la celălalt al lumii. Mă simt şters, linguşit, atins de aripa tăcerii, pentru că mersul grăbit al trenului s-a transformat într-un zumzet continuu. Peştii solzoşi din mările vii mi-au înghiţit corăbiile, iar eu, negustorul, rămas în viaţă, pe mal ar fi trebuit să disper. De ce trebuie să mă gândesc, din nou la oameni?