Concert de Crăciun la Opera Naţională din Bruxelles, ca în fiecare an. Dirijorul, un domn spilcuit, extrem de energic în gesticulaţie ( mai ales în timpul actului artistic) începe să joace teatru, în faţa unei săli arhipline. Îşi scoate bagheta din buzunarul de la piept, apoi face ca ea să dispară în mâneca smokingului. Se opreşte din dirijat, se întoarce către sală şi fredonează Noel, c'est l'amour apoi se aruncă în furtuna melodioasă a partiturii, aşezată la nivelul plămânilor. Orchestra îl urmăreşte cu zeci de mii de ochi. Vioara întâi, chiar, se agaţă disperată de pumnul strâns în aer, ca o brăţară invizibilă. În tot acest timp, fluidul melodic se strecoară printre rândurile sălii, mătură balcoanele şi lojele, pentru că apoi să se estompeze. Finalul concertului e un punct suspendat. Preţ de 10 secunde o adâncă linişte, apoi aplauze în crescendo, amplificate de arhitectura sălii. Dirijorul nervos, dinamic, urcă piedestalul şi mulţumeşte publicului. Aplauzele continuă sugerând un bis. Chipul artistului coordonator se luminează. Mâna sa dreaptă scoate un dublu CD din buzunarul lateral. Este înregistrarea cea mai reuşită a formaţiei. Lumea aplaudă cu intensitate gradată. Dirijorul mulţumeşte...mulţumeşte în avans pentru amabilitatea de a i se fi cumpărat CD-ul.
