ubicuitatea Ajunului

Da, aşa este! Vă pot confirma. Oamenii aleargă după iluzia identităţii festive prin pieţe, magazine luminate, zâmbesc, dăruiesc şi acceptă mai mult de la ceilalţi. Brazii (cât de ciudat!) au aceeaşi culoare şi vibrează de chemări multicolore, la fel şi raftul îmbrăcat în beteală, pe care aşteaptă pluşul jucăriilor, să fie atins şi personalizat. Pieţele de Crăciun mestecă diversitatea vocilor într-un zumzet de colindă, vinul fiert clocoteşte în acelaşi recipient cu lumina albastră a ornamentelor, obrajii aprinşi ai fetiţei cu fular roşu pictează cerul nopţii, stelele pulsează în fereastra mansardelor către magii cocoşaţi de daruri, iar eu prefer să zâmbesc şi să ascult într-o melancolie bizară, firescul mers al lucrurilor, aşezat pe banca din faţa caruselului. Ajunul este, aşadar, o prezenţă continuă, teribil de flexibilă, o proiecţie sonoră, aruncată peste sufletele noastre din trâmbiţe de smirnă şi tămâie. În timp ce trăiam aceste prelungiri de referinţă afectivă, peste continent a început să ningă, ţara s-a umplut de nea, fulgii s-au grăbit să albească tâmplele bătrânului oraş, piaţa s-a aprins ca o pasăre Phoenix, iar arderea ei paradoxală mi-a încălzit mâinile îngheţate. Mâine ştiu că va veni Crăciunul! E timpul!

ce s-a întâmplat atunci

Ieri seară, piaţa de Crăciun mă anexase cuminte şi cald în atmosfera gheretelor de ghirlande şi urări. Oamenii se risipeau într-o aglomeraţie familiară, de parcă toţi am fi relaţionat de când e lumea şi pământul, ne-am fi povestit unii altora visele, am fi avut destine comune, cu aceeaşi părinţi indulgenţi. Am traversat esplanada cu un pahar de vin fiert în mână, lăsând în urma mea un abur fierbinte, amuzându-mă, pe moment, de ipostaza caraghioasă a unei mici locomotive, care trage după ea o trăsură invizibilă de speranţe şi urări. M-am oprit, însă, în faţa unei gherete luminate şi modeste, în dreptul unui negustor ciudat, coborât din picturile flamande, purtându-şi halatul gri şoriciu, peste vestonul de lână. Pe sub ochelarii cu lentile ovale mi-a făcut semn să mă apropii şi m-a întrebat care este ziua mea de naştere. Apoi a scos din rafturile îngălbenite ediţia ziarului Le monde din data de 24 decembrie, anul naşterii mele şi mi-a oferit o copie. În faţa lui se afla un copil vulnerabil, năucit de gestul surprinzător. A zâmbit cald şi mi-a urat un Crăciun fericit. Am aflat atunci că în spatele anului în care m-am născut, în ziua de 24 decembrie, lumea se umpluse de evenimente mărunte şi majore: Nixon confirma războiul din Vietnam, papa sanctificase doi capi ai bisericii catolice în America de sud, hipioţii fixaseră întâlnirea mondială pe plajele de la Caen, în sudul Franţei iar The Doors urma să susţină un concert, în seara cu pricina, la Olympia. În altă parte a Europei, îşi începea cariera o nouă formaţie muzicală, ce va fi ulterior cunoscută tuturor cu pseudonimul abreviat ABBA. La drumul de întoarcere, prin mijlocul pieţei, m-am rătăcit în mulţime, sau poate negustorul de iluzii topite în vârstele de bronz ale poveştii mele a trecut într-o pagina de ziar pe care, o va redescoperi cândva cineva, într-o altă piaţa de Crăciun. Cert e că nu l-am mai găsit şi o părere de rău mi-a inundat întreaga fiinţă!