Abia se zăreau umbrele celor doi. El se numea Mathieu, ea se numea Céline. El provenea din partea estică a cantonului Wistinghein, ea locuia o suburbie parisiană, între Galieni şi Porte de Bagnolet. Prima oară ea îndrăznise să-i întindă o mână, peste balustrada de umbră a Senei. El se amuză privind în apa fluviului şi aplauda ca un copil. Primăvara, cei doi asistau înmărmuriţi la apariţia primului mugur de magnolie. Apărea aşa, deodată, plesnind tecile de crustă, ţâşnind violaceu , ca o năframă colorată într-o mulţime de paltoane gri. Dar punctul de maxim interes pentru Céline era curgerea vaporetelor sub bucăţile de cherestea veche ale podului. Privea fiecare ambarcaţiune, ducea mâna la frunte, născocind orizonturi şi bucăţi de infinit, prin gestul său. Mathieu, în schimb, desfăcea o hartă portocalie, aşezat cu picioarele sub şezut, şi imita dezorientarea turistului, între aşteptare şi oboseală. Céline pufnea în râs, îşi dădea capul pe spate şi privea cerul de aprilie, ţinându-şi respiraţia 2 minute, cu braţele deschise lateral. Imaginea aceasta era, de fapt, conţinutul primăverii şi verii întregi, în povestea mea. Trebuia doar să fii atent ca să înţelegi şi, mai ales, să ai dispoziţia necesară de a vedea limpede spectacolul celor doi. Din păcate, în al treilea an, am ajuns pe Pont des Arts târziu, la sfârşitul unei ierni capricioase. Platanii desfrunziţi imitau caraghios o palmă răsfirată de cotoroanţă, iar Sena se umpluse cu bulgări de gheaţă vânătă. Podul era traversat în fugă, de oameni insolubili, cu pas grăbit şi zgomotos. Am încercat să fixez cu obiectivul camerei foto spaţiul în care primăvara spunea povestea lui Mathieu şi a lui Céline. Iată, însă, ce am surprins...
