băieţii din Strada Pál

Nemecsek Ernő revenise din cărţile copilăriei, deşi, o vreme, se aciuase pe insula lui Huckleberry Finn, cu aceeaşi pregnanţă vie, aşa cum îi reuşise în spaţiul cărţii lui Molnár Ferenc odată, sub o pereche de ochi naivi şi compasivi. Cartierul de cărămidă, maidanul cetăţii, dar mai ales scenariul presărat cu destinele agresive ale lui Boka, Geréb sau Áts Feri, toate tresăreau în lumina asfinţitului de vară, într-o poză expresionistă, din care dinamismul se alunga copilăros. Mai jos de strada micuţilor eroi, era strada mea. O construisem cândva să pot apropia atenţia şi suspansul de peripeţiile lor, într-o hiperbolă fierbinte şi melancolică. Se contruise în planul din faţa paginii o patrie erantă, cu aripile întinse, pentru care trebuia să te lupţi şi să accepţi ideea de competiţie. Nu mai conta numele ci doar caracterul. Frica de a nu fi exclus, de a nu aluneca în laterala jocului de-a războiul se transforma în revendicare. Aici şi acum (copilăria) suprascria sensul lui acolo şi atunci (maturitatea) evocând, mereu evocând.

costume de carnaval

Veneţia se umpluse de negustori. Pe străzile înguste mirosea a scoici şi mucegai. Apele reci ca o lamă de cuţit se ascunseseră, ameninţător, sub poduri. Deasupra, turiştii căscau gura asemeni unor minuscule fiinţe retardate, cu aparatele foto spânzurând de grumaz, tresărind, când stolurile de porumbei din San Marco făceau volute printre ecourile hibernale ale pieţei. Un minut, liniştea cetăţii se lăsase admirată cu ochii albi, fără expresie, ai Marelui Rechin, adus de pescari tocmai din năvoadele înşirate în coasta insulei Lido. Apoi totul se puse în mişcare. În aplauzele miilor de oameni, păşise, prima oară în acest an, pe o punte de fag, într-o seară rece, Doamna Vitocelli, purtând pe chip masca mov a adulterinei. Evantaiul, inutil, ascundea strădania femeii de a păcăli tinereţea. Mişcarea greoaie, în rochia de brocat cu volane renascentiste vorbea despre vârstă şi lăsa în urma ei un parfum ciudat de iasomie. Grupul de turişti continua să aplaude şi să fluiere, când, din partea opusă, apăruse capul pleşuv al Vicontelui Maxenţiu, aşezat pe tipsia albă a unui guler rotund. Picioarele îi tremurau în ciorapul strâns pe gambe, iar ghetele negre pocăneau piatra cubică, în catarame imense de cupru şi argint. Pe chip nu purta mască, aşa că tâmple cărunte, răscolite între curenţii de aer, mutau un efect de familiaritate dinspre flashurile privitorilor, spre vârfurile aliniate ale celor cinci gondole din apropiere. Era şi acesta un semn al deschiderii sărbătorii!

sfera

Preferata mea este sfera. Nu pentru sentimentul de plenitudine pe care îl aşteptăm de la forma în sine şi nici pentru simbolistica complexă din zona geometriei spaţiale. Sfera acoperă, ermetizează şi protejează. În interiorul ei nu te loveşti de muchii, nu ai parte de drumuri rectilinii şi sentimentul limitării este izolat şi trecut cu vederea. În plus, această figură geometrică este singura în măsură de a ilustra interiorizarea. În centrul sferei infinitul e o briză simetrică, în raport cu materia. Se presupun şi se definesc reciproc, prin oglindire. Sfera e poezie. Pe coaja interioară cresc epitete, în aerul autonom ajung la adolescenţă şi maturitate gândurile şi speranţele, iar timpul e un factor benign. În fine, sfera iluzionează înţelesul perfecţiunii. Doar în interiorul ei putem construi utopia, marea noastră eticheta întru fiinţare.

certitudini

Au trecut 10 ani din acest secol. Un truism cu oglindă internă neobişnuit de înspăimântătoare. Haideţi să ne facem că nu înţelegem. Domnul Y a construit o casă, duduia Z a turnat un copil dolofan, anticarul din colţul străzii a fost pe val cu vânzările, iar strada principală are, în plus, 2 semafoare. E linişte în conştiinţa fiecăruia. Apele se tulbură când doi amici se întâlnesc, din întâmplare, la bistroul Sigmund Food. Comandă bere la 300 ml şi o pungă de aperouri sărate. Nu s-au văzut de ani buni şi încep să povestească. Frazele încep cu "Îţi mai aduci aminte...". Barmanul aude o frântură de conversaţie şi zâmbeşte înţelegător. Ei sunt bătrânii care au prins alte timpuri. Ora închiderii se apropie, iar cei doi prieteni vorbesc din ce în ce mai aprins la timpul trecut. Vă spuneam că au trecut 10 ani din acest secol. Voi îmi spuneţi că nu e aşa. De ce vă faceţi că nu înţelegeţi?

colecţia de căni

Ciudată pasiune. Nu am reuşit să înţeleg de ce adunase în raftul de sticlă al sufrageriei atâtea obiecte cu aceeaşi destinaţie. Atunci am întrebat. Mi s-a spus că fiecare ceaşcă are rostul ei. Se bea ceai, cafea, lapte, chiar supă şi suc de fructe şi legume. Pentru mine, însă, vasele semănau. Distincţia colecţionarului mi se părea inutilă şi absurdă, pentru că aceste obiecte banale îmi aminteau că (zilnic) trebuie să (în) făptuiesc o rutină. Gazda mea, aşezată pe canapeaua comodă, admira ore în şir colecţia de căni, fără să insiste prea mult asupra musafirului. Lumea ei se construia din porţelan, argilă, vopsea şi formă. Porţelanul, argila şi forma altora? Hmmm...probabil se conţineau în ideea fixă despre aceste obiecte.

dincolo de oraş

Priveam peste umăr. Seara strecurată în buzunare făcea să zornăie falangele într-o coloană sononoră inventată pentru un film de duzină. Nu era nimeni pe stradă. Doar maşinile cu farurile aprinse, asemenea unor ţestoase naufragiate pe ţărm. În spate, dungile de condens ale aerului respirat camuflau existenţa, în toate formele posibile: arbori, şoapte, păsări, eu. Când păşeşti pe strada cubică, cu rezonanţe istorice, fruntea ţi se încreţeşte şi devii apăsat de ceea ce s-a întâmplat odinioară în acelaşi loc, cu alte decoruri şi doruri perisabile. Şi, brusc, îmi amintesc de colecţia cărţilor poştale, a ilustratelor de început de secol, pe care insistase să o descopăr doamna B., ilustra bibliotecară a Centrului universitar din urbea mea.

cum se naşte o poveste

Iernile începuseră o poveste. Stăteau în cerc şi invocau inspiraţia, ca pe o zeiţă cu 7 braţe. Gura care rostise ultimul cuvânt se odihnea. Un spaţiu cu particule uniforme cerea dreptul la viaţă şi semăna cu o sală de aşteptare mută, compusă din 2 călători zgribuliţi. Somnul, în povestea nenăscută, nu avea nume, astfel încât starea de trezie devenise atotstăpânitoare, peste gene şi obraji, în culori acaju şi violet. Povestea ce urma să fie arsă în lut, aşadar, îşi număra firele rare de iarbă fantasmagorică, iar intriga dospea sub duşumele. În sobă, doar focurile erau aprinse, ca o ramă ovală de căldură ce-şi încheia curburile instantanee tocmai în tavanul crăpat. Personajul poveştii (căci la început trebuia să fie măcar unul) căzuse în dizgraţia imaginaţiei. Acum avea un trup de pâslă, apoi se mlădia în ceaţa nopţii şi mai apoi în două palme noduroase şi bătrâne, apărute dintr-un vis apropiat. Atât de apropiat, încât povestea nespusă se magnetiza în marea absenţă a zicerii.

Mihail Sebastian par lui-même

Recitesc zilele acestea "Jurnalul lui Mihail Sebastian". Fascinant omul, epuizat artistul. Acesta din urmă se ambiţionează în observaţii de amănunt prilejuite de audierea unui concert de Mozart pe disc. Notaţiile de acest tip trădează fiinţa, imprevizibilele ei adâncuri, lăsate pradă curiozităţii amatorului de indiscreţii. Jurnalul repetă obsesiv interesul lui Sebastian pentru audiţiile de la Stuttgart. Cunoaşte repertoriile, le notează, le judecă şi exclamă:

„[18 iunie 1941]

Stuttgart este de altfel cel mai european dintre posturile germane. Noaptea, după 1, ascult de acolo muzică, totdeauna bună. A fost, nu de mult, o seară Prokofiev spre uluirea mea, căci aproape în acelaşi timp dl. Goebbels declara la Berlin că muzica modernistă este o invenţie bolşevică şi trebuie prin urmare exterminată. Aveam impresia că a asculta de la un post nazist concertul pentru pian şi orchestră al lui Prokofiev era un act de dizidentă spirituală. Încerc şi eu să pun puţină ordine în Europa cu aparatul meu de radio. E o împărăţie de care dispun." Superbe sensuri, in paginile unui intelectual evreu!

răspunsuri fără întrebări

În sala de curs cineva rotea filmul înapoi. Elevii mergeau anapoda, cu spatele, bucăţile de hârtie se lipeau de mâinile ce le aruncaseră iar cotoarele de măr se umpleau de carnea verde şi zemoasă a fructului, ca la început. În sala încremenită, pe tabla sticloasă, apăruseră din senin răspunsurile următoare:

a) N-aş putea spune că autorul are dreptate. Peste tot există indulgenţă. Chiar şi atunci când ne naştem.

b) Reprezintă procesul complex de constituire a unei majorităţi dominante.

c) Până la viteza luminii poate zbura. Ecuaţia incompletă cere filosofiei un împrumut: gândul.

d) Cu siguranţă, dreptatea e de partea lui, chiar şi atunci când face această afirmaţie.

Din punctul de vedere al tablei, privitorul e un semn de întrebare cocoşat. Din punctul de vedere al privitorului, tabla e o monedă de schimb în ţara scepticilor. Din punctul meu de vedere e mai dificil să construieşti întrebări, decât să formulezi răspunsuri.

filosofie într-o cabină de taxi

Uneori ne amintim că suntem balcanici, de parcă eticheta aceasta ar fi aşezată ca un tatuaj rasial, pe frunte şi în privire. Unii sunt mai mult decât alţii, trebuie să o recunoaştem. Departe de ţara natală, înţelegi fenomenul mai uşor. Mult mai uşor atunci când urci într-o cabină de taxi. Şoferul barcelonez, de pildă, te invită morocănos, studiază în oglindă chipul clientului şi abia dacă poţi schimba două vorbe cu el în 30 de minute, cât durează drumul. Vorbeşte mai mult dacă tema discuţiei are o componentă financiară. Şoferul francez (clasic, nu etnic) e amabil, vorbăreţ, doar cu o singură condiţie: să deschidă clientul gura. Este atent, conduce lent şi vrea bacşiş la final. Dacă nu primeşte va rosti ceva în barbă pornind în trombă, pe motiv ca staţionarea este interzisă la poarta aeroportului. Şoferul britanic de taxi e un ghem de complexe. Conduce cu gâtul ţeapăn, tace ca melcul, şi îţi dă dreptate chiar dacă nu e aşa. Nu uită să-ţi mulţumească pentru alegerea făcută şi te invită să-i accepţi cartea de vizită, printr-un surâs comercial. Să trecem acum la micul Paris ( sau Micul paris?). Taximetristul român e necăjit. Are o casă de copii, votează pe cine nu trebuie (de fiecare dată) şi cu un aer slugarnic se face că negociază un preţ. Dacă îi merge, zboară cu tine peste gropile oraşului, aşa, de dragul clientelei şi te face martor la concepţia lui generală despre viaţă şi fotbal, prieteneşte, de parcă te-ar cunoaşte de când lumea şi pământul. Nici nu mai realizezi în ce punct al discuţiei ai devenit brusc "puştiule", "şefule" sau alt apelativ colocvial. Dacă ai plătit cursa, dispare în ceaţă, după ce a ghicit "din mers" suma aproximativă din portofelul tău.

tuburi de oxigen

Există un loc, în Nordul Franţei numit Giverny Vernon. Aici bătrânul Claude Monet, atins de cataractă, aproape orb, îşi amenajase o proprietate, cunoscută azi sub numele de pays des impressionnistes. În jurul localităţii gravitează pictorii de azi, zilieri bărboşi cu tubulrile de pastă şi pânze miniaturale aruncate în lumina zilei, copiind epigonic tehnica maestrului. Nu vorbesc despre stilul artistic perfecţionist. Acesta lăsă de dorit (a se vedea obiceiul artiştilor parisieni din Place du Tertre, cartierul Montmartre). Prezenţa lor, însă, în locul potrivit, la intervalele paisibile ale zilei se substituie ideii de artă şi întreţine vie imaginea prăfuită a unei Şcoli de pictură, peste care s-a aşezat praful celor 100 de ani. Astfel, localitatea înflorită a lui Monet, plină până la refuz de turişti, se înfăşoară în culoare şi căldură, printre câmpurile de maci roşii, cu pictori pelerini. Ceasul de mână (un Swatch oferit cadou în iarna lui 2006) imobilizase secundele prizoniere, în cuşti de memorie afectivă. Citesc înscrisurile comemorative de pe zidul primăriei şi nu-mi vine să cred cum poate, încăpăţânata artă să eternizeze un spaţiu inefabil!

culoarea anilor '70

E uimitoare. Cântecul tresare pe tuşa albastră a mării, alături de părinţii cu favoriţi şi tranzistorul de pe nisipul plajei. Parcul central al oraşului miroase a floare de măr, iar grupul de pionieri se destramă pe o alee, în chicote şi chemări scurte. Din banca a treia a rândului de mijloc, alunecă o garoafă roşie, în timp ce parchetul proaspăt ceruit păstrează urma încălţămintei de schimb. Bătrânele zumzăie ca nişte albine la porţile Gostatului Bicaz, iar tramvaiele oprite descarcă muncitorii din Baza Industrială 3. Afară e primăvară, iar lumea a ieşit în grădini cu albe găleţi de var. Nu mai am timp să vă povestesc. Sunt chemat de 2 puşti cu genunchii zdreliti, la o partidă de tenis. Îmi iau Pegasul şi o zbughesc pe uşă. Abia am timp să-i mulţumesc mamei pentru masă. O privesc de jos în sus şi mi se pare că nu voi atinge înălţimea ei niciodată.

pictura şi desktopul

Pastelul virtual, în cromatica lui Matisse sau Renoir e la îndemâna oricui. Pentru timpul liber este indicat să refacem drumul către arta plastică, pe căile ocolite şi virtuale ale pasiunii. Avem la dispoziţie un program gratuit, care transformă mouse-ul în penson şi deskopul în pânza cadrată şi cuminte a operei în aşteptare. Nu trebuie să ne grăbim. Iată ce se poate realiza. Dacă efortul nostru a dat roade parţiale, putem salva şi continua în altă zi. Dacă, însă, am terminat putem salva imaginea în format jpg ca pe o fotografie. Sper să vă fie de folos programul acesta, iar un desen reuşit să ajungă în e-mailul de pe blog. Programul poate fi descărcat de aici : Art.

lanterne şi nopţi îngheţate

Care este cea mai vociferată nevoie umană, în bezna nopţii, încremenită de ger? Unii ar spune focul cu flamă galbenă, roşie sau albastră ar fi soluţia optimă pentru descreţirea frunţilor. Alţii ar alege, din magazia tehnologică, cine ştie ce aparate complexe de generat căldură. Totuşi hârbul de ceramică în care era păstrat sâmburele de strălucire, acolo, în amintirea copilăriei, dilată pupilele sufletului şi alungă spaima şi încremenirea frigului. Gerul din noi concurează pretenţios cu mercurul din termometre. Dacă rămânem insensibili, dacă latura caldă a personalităţii noastre reacţionează la factorii externi şi se rătăceşte printre ei, e pentru că începem să uităm ce am fost şi minţim zilnic oglinda lui ce va fi. Dacă am dreptate, mergeţi şi verificaţi, deschizând fereastra (interioară). Să vedem dacă în noaptea aceasta s-au aprins focurile şi dacă lumea s-a adunat să se încălzească în jurul lor. E vorba de strălucirea gândului, e vorba de căldura unui cuvânt aprins.

cu buzunarul şiroind de secunde

Seturi de fotografii stau aşezate pe covor. Culorile s-au şters iar bucăţile de polaroid s-au făcut sferturi melancolice de adevăr. Primele semne ale confuziei se agaţă de cornul lunii. Cineva zice că fotografia asta a fost făcută la mare. Este posibil, aşa cum se poate ca borcanul plin de scoici să fie cules atunci. Într-o fotografie cu chenar de nisip, sare în faţa ochilor un zâmbet. E al meu? S-ar putea să fie aşa. E prea amar şi puţin ironic. Camera foto nu iartă dar nici nu păzeşte identităţile din umbră. Cel mai mult, însă, mă atrag fotografiile făcute din mers. Din mersul maşinii sau la pas. Imaginea se lungeşte şi se întinde leneş, ca o vietate de noroi. Unele imagini se impregnează în altele, de parcă ar fi colaborat luni întregi în cutia de polistier. Lumina autostrăzii trece brusc în cerul de aprilie, apoi se eschivează în bărcile sparte, pe lac. Cabana se aneantizează în braţele de răchită verde ale vacanţelor din anii care au trecut şi lasă urmă de adulmecat. Poveştile pot califica fiinţa noastră efemeră la infinit. M-am oprit din privit pentru că ceea ce fusese departe se apropiase în şoaptă, cu buzunarul şiroind de secunde fericite.

puţin praf în ochi

Detaliile perfecţionează mereu, dar perfecţiunea nu se confundă niciodată cu detaliul.

Suntem în viitor şi iată că eternul azi încă mai stăruie în verbul "a fi".

Ereziile de ieri sunt adevărurile de azi şi rutina de mâine. Obişnuiţi-vă gândul.

În ziua de azi, norocul este întâmplător iar fericirea o vocaţie.

Orice om îşi construieşte mesajul pornind de la forţa de expresie a unui banal desen.

Trebuie să crezi în Dumnezeu pentru a te încrede în oameni.

Aparenţa este haina sofisticată a personalităţii umane. Păcat... Gradul de uzură este semnificativ.

În orice fotografie, inteligenţa devorează lumina şi lichefiază întunericul.

Într-o fotografie suntem cu toţii mai bătrâni.

România din noi

Până la capătul oraşului poţi folosi autobuzele albastre. Acestea înoată prin nămeţi cam la o jumătate de oră odată. Călătorii, un fel de saci de cartofi ponosiţi, se înghesuie teribilist şi disperat, să ocupe un loc în nenorocirea strâmtă, mirosind a transpiraţie şi convalescenţă. Se poate urca şi în spate, aşa că nu am stat pe gânduri. Graba e necesară, atunci când necesitatea nu mai e un moft. Din păcate, aparatul de taxat nu funcţiona, indicând un "error 35 critic", aşa că toţi cei 11 călători ne sprijineam unii de alţii, bieţi idioţi înfriguraţi, cu biletele necompostate boţite între degete. La prima staţie am făcut loc altor 6 nenorociţi. La staţia a 2-a, am primit, în brânci încă 4 şi bonus, 2 controlori bine hrăniţi, cu feţe de cretini iremediabil. Unul, cu şapca trasă pe rândurile de la ceafă, înghesuie un adolescent şi constată că are un bilet nou necompostat, abia cumpărat. În aceeaşi situaţie se mai află cel puţin 15, dar tâmpul vede doar puştiul cu palton negru. Un domn amabil întinde un pumn de bilete către aparatul de taxat din faţă ( singurul care funcţiona), apoi, din mână în mână, acestea se întorc la destinatar. Toţi "transfugii" respiră uşuraţi: au în sfârşit biletul compostat. Nimeni nu mai e atent la puştiul presat să plătească amenda. Toţi îl ignoră. Pe scurt...m-am apropiat de cretin şi m-am prezentat (în disperare de cauză) explicând situaţia, încercând să-l salvez pe copil. Cretinul cu ceafă, mesteca o gumă şi gingiile lui de carnivor lăsau de înţeles că prada nu are cum să-i scape. Mă trimite la ce-avea maică-sa mai scump pe lume, atunci când s-a decis să-l fete... şi a chemat ajutoare. Neputincios, m-am trezit într-un autobuz aproape gol. Mai erau 2 staţii până la capăt şi a trebuit să cobor şi să renunţ. Pe una din reclamele de marketing ale firmei de transport urban am apucat să mai citesc ceva de genul....pentru siguranţa confortului dumneavoastră...sau poate mi s-a părut!

măceşe de ianuarie

Ninge. Vestea urcă scara oraşului, făcută din frânghii de cânepă. Ferestrele s-au micşorat şi fumul dublează cu efect urmele de bocanc pe cer. Cu grijă să păşim. Păsările au rămas puţin agitate, cu zborul cald, interior, acolo, în răscrucea de apă a destinelor noastre. Cerul picură în background un strop de miere topită şi, dacă privim în sus, trupul tuturor speranţelor primesc forme, în pliuri de căderi repetate. Şi iarăşi ninge. Măceşul cu sufletul acru face hipotermie, iar pielea galbenă a fructelor sale uscate îmbătrâneşte vertical pe coame de viscol. Şi iarăşi ninge.

Jacques Brel, staţia terminus

În staţia lui 82, călătorii se descoperă, indiferent de vreme. Nu pentru că refugiul tramului s-ar distinge de porţiunea carosabilă şi nici pentru că numele acestui loc impermeabil ar evoca ceva. Alta e ciudăţenia. Tramurile şi autobuzele flamande opresc în această porţiune înaltă a oraşului, aproape de Altitude 100, destul de rar, iar la nici 20 de metri de locul în care ai coborât se deschid, în dreapta şi stânga, prăpăstii de ceaţă şi ploaie. Bruxelles se întinde cuminte şi misterios la picioare. Urci panta şi simţi nevoia să te opreşti, oricât de odihnit ai fi, rezemându-ţi coatele de balustrada protectoare. Dacă ciuleşti bine urechea, afli de la bătrânul oraş istoria melodioasă a unui chansonetist beat, cu dinţii strepeziti şi gâtlejul încordat, care ţine "la-ul" în palatin minute întregi. Aţi ghicit. Nu e nimeni altul decât Jacque, marele Jacques Brel. În prăpastia de sub paşii mei, din fuioarele de ploaie rece se ţese un cartier. Vraja acompaniază muzica până la epuizarea vocii. Se văd automobile în umbra violetă a mijlocului de secol, se ghicesc anii războiului, iar caldarâmul pieţelor se umple de zgomotul paşilor. Te trezeşti buimac, când sunetele se retrag în prăpastia magică, iar lângă tine observi un alt călător hipnotic, cu buze portocalii şi pupile dilatate. Cu siguranţă muzica lui Jacques înoată în fiinţa lui speriată...şi zâmbeşti complice.

macarale, macarale...

Vorba cântecului.... Ce mai urcă în cer vârful lor mare... sau mai ales cu cine? Blogurile seamănă cu şantierele de argilă. Unele mocirloase, altele sunt pline de bălţi incolore, altele visează la zgârie-norii din proiectul arhitectului, unele latră, altele miaună şi se transformă într-un manual de zoologie aridă, cu animale plictisite în cuşti. Informaţia dă cu piciorul scopului, pe un maidan al nimănui, într-un campionat plin de blaturi. Dacă ai nenorocul să stai în poartă, faci insolaţie, delirezi, aberezi şi apoi renunţi, înainte de a primi ajutorul de urgenţă. Dar, frumuseţea hilară şi cicălitoare a lumii virtuale e vitaminizată tocmai de această stare de lucruri. Ciudată şi arbitrară formă de căutare a sinelui prin alcătuirea unui blog. (Dar nu?) Asta e ceea ce contează...

catedrala şi morile de vânt

Stăteau de vorbă la marginea civilizaţiei, asemeni unor marinari cu beretele roase, aflaţi în permisie continuă, pe un ţărm stâncos. Vorbeau cu voce scăzută despre utilitate, îşi întorceau pe dos buzunarele argumentării, fără să găsească mărunţiş. Catedrala, bătrână şi măcinată, urca în priviri mioape eterna credinţă şi striga zadarnic, în vântul de pe faleze, numele Evului Mediu. Morile măcinau acelaşi vânt tăios, rece, în timp ce sute de poveşti stăteau cu buza sacului în aşteptare, visând la comunicarea dulce şi materială, singura cale de a deveni semne, de a semnifica. Martorii lipseau. Se cantonaseră în marile biblioteci ale lumii, începând cu Alexandria, terminând cu cea new yorkeză. Ceea ce nu putea fi rostit, nu se rostea. Ceea ce putea fi rotit se rotea, în truisme elastice, iar braţele "interlocutoare" se încolăceau, lent, pe trupul secolului XXI.

à nous de juger la voix du vent

C'est à dire la voix de la ville, qui dépasse, entre deux feux rouges, le destin secret de l'été. Dans la poche d'un garçon qui revient au milieu de la route chaque matin, toujours souriant aux chauffeurs fatigués, se trouvent les meilleurs contes, disait la mère de Julien, chaque fois que je la regardais curieux de mes lunettes. Eh, alors, la vie se dissipe aux oreilles des autres, comme une chanson douce, elle n'a rien de materiel dans sa projection. Oui, je pense bien que, parfois, il faut en reconnaître l'incohérence, mais ça tient du vent....et du garçon d'autrefois....et de la route blanche, maquetée dans mon rêve, maison du Grand Ailleurs.

o cafea şi o vorbă de fum

Dimineaţa merge o cafea, aproape de ora treziei obligatorii. Poveştile de peste zi clocotesc în zeama amară şi aromată. Ne invităm reciproc dincolo de uşa bistroului sau a locuinţei personale, în frigul "normal pentru această perioadă", fără chef de glume, serioşi, ca nişte soldaţi la schimbul de gardă. Dar nu...nu încă. Nu ieşim din scena caldă şi primitoare fără sorbit. Ceaşca de cafea, cu numele ţării exotice în imprimeul ceramic, se înghesuie în mâinile mele şi refuză să uite chipul boţit al somnorosului. Îi vorbeşte încet, într-un idiom uitat, cu subtitrare cotidiană. De ce, zice, aş face conversaţie aiurea, dacă n-aş cunoaşte toana dimineţilor? De ce, îi răspund, trebuie să decidem, de fiecare dată fără succes, ce a fost mai întâi, cafeaua sau gândul?

studenţii de carton

1. au la încheietura mâinii, în loc de ceas, o fiinţă argotică în costum de baie 2. salută bătrâneţea o dată pe săptămână, ca să înţeleagă cine sunt 3. cară prin oraş perne de aer boem, până se acreşte borşul gospodinelor în cămări 4. dacă zâmbesc, cerul se metamorfozează într-un colon iritat 5. hainele lor spânzură o idee despre lume şi viaţă 6. sunt frumoşi, pică frumos examene tot atât de frumoase 7. se scobesc în nasul virtuţii cu degete subţiri şi patetice 8. când scriu (sau tastează) munţii se mişcă din locul lor, cu tot cu testicole 9. dacă cer sfaturi ascultă ecoul în bălţile unde plutesc doar peştii personali 10. au o viaţă lungă, lată sau adâncă, consumă cafea, ţigări, toamne, ierni, primăveri şi chiar veri

da sau nu

Distanţa este foarte scurtă între cele două monosilabe. Se prea poate să eziţi când ai apucat să zici da şi apoi îl primeşti în braţe pe nu cu aceeaşi convingere. Ezitarea nu e lucru păgubos căci te ajută să adânceşti reflexiv prezenţa ta în miezul problemei. Furtunile cerebeloase apar instantaneu prin negaţie. Afirmaţia le calmează şi le transformă în aluzii. În exterior, lucrurile stau diferit. Dacă eziţi, eşti sancţionat, devii neprincipial şi inutil, pentru că interlocutorul îşi pierde încrederea şi te aşează în cataloage de rigips. Dacă afirmi, îţi judecă argumentul, îl foloseşte apoi, ca titlu personal sau fundamentează pe suprafaţa lui stabilă. Dacă negi, încearcă din răsputeri să contraargumenteze, devine alunecos, foloseşte minciuna şi zâmbetul fals. Deci, spaţiul lui da şi nu, în tranziţia permanentă a reperelor, va fi apa călduţă a certitudinii lor şi calea dezastruoasă a nemulţumirii de sine.

de pe galbenele file...

Adunate la un loc, cuvintele alcătuiau un popor speriat şi sălbatic. Armele lor se ascuţeau în vântul iernii şi cereau, ameninţător, poetului, şamanului literat, o formă democrată şi egalitară de sociabilizare. Adverbele morocănoase se detaşau printr-o înfăţişare rece, puţin transparentă, pentru că purtau scuturi de cupru coclit şi suliţe de fildeş. Substantivele, în schimb, din tribul bălai al ţării myrtului, veniseră la adunare, cu braţele golite de sens. Preotul poet le agăţase în ariergarda protectoare a viselor personale, în spatele unui foc de tabără, lângă care verbe pleşuve narau o poveste despre vin şi nopţi cu lună. În sfârşit, decretul fusese întocmit. Republica semnelor era rotunjită şi parafată în volum. Era vremea exclamaţiilor şi a exceselor afective. Din sute de glasuri, poezia ţâşnea vioaie şi eternă ca o viţă de iederă.

culorile oraşului

Un curcubeu rătăcit este sacrificat în dorul primăverii. Aşa, ca un soi de păcăleală trufaşă, printre străzile şi betoanele depresive ale provinciei. Culorile lui se izolează, apoi se defectează într-o reprezentare egoistă, şi rătăcesc aiurea pe străzi, asemeni unor personaje în căutarea autorului denaturat, care s-a dezis de ele cândva, într-o seară plictisitoare de ianuarie. Liniştea culorilor din curcubeul de altădată roteşte suave amintiri de aprilie şi alungă transpiraţiile albe ale iernii, exilându-le într-o Siberie de cenuşă şi uitare, ca în filmuleţul următor.

Reulf from Charlesque on Vimeo.

Avatar(e)

E iarnă peste întreaga Europă. Cinematografele albe s-au colorat în albastru. Într-o reclamă dinamică clipeşte ochiul galben al tinerei Nav'i, seducător, peste cozile cenuşii ale cumpărătorilor de bilete. Tineri, bătrâni, copii, toţi aşteaptă să guste din fructele Pandorei şi să treacă în agenda mondenă a existenţei lor şansa de a respira aerul rarefiat al planetei, dintr-o sorbitură grăbită. Unii revin în sala de cinema a doua sau chiar a treia oară pentru "amănunte". De pildă, duduia din stânga ghişeului...o vedeţi?...cea cu paltonul roşu şi fular verde, acum 5 minute făcea un pariu cu tânărul firav şi cârn. Am auzit. Era vorba despre numărul degetelor celebrilor humanoizi. Femeia putea să jure că aveau doar patru. Tânărul complicase problema, neştiind dacă se referă la degetele de la mâini sau de la picioare. În fine...strada s-a umplut de când scriu acest articol. A ajuns până în dreptul imobilului în care locuiesc. O fetiţă plânge cu sughiţuri şi banguie ceva despre dragoni şi Arborele Sfânt. Pe uşa din spate a cinematografului, oamenii au ţâşnit din sală îngânduraţi, cu privirea aţintită în pavajul alunecos. Aproape că le pot vedea chipurile reflectate, ca într-un ciob de sticlă. Nimeni nu spune nimic. Toţi se evită reciproc, în distanţe apreciabile. Unul singur, o siluetă de carbon, se opreşte în colţul străzii, priveşte masa de oameni, ordonată, în aşteptarea biletelor magice, şi scrâşneşte din masele : "Offf...oamenii ăştia!"

uşa din frunte

Gestul de a deschide uşa unei încăperi sperie, uneori. Te aştepţi să auzi din tifonul camerei o voce gravă care te pofteşte sau te alungă. Din prea multă timiditate apeşi clanţa, apoi retragi mâna, speriat de ce s-ar putea întâmpla în viitorul următoarelor 4 secunde. Thibault făcuse gestul acesta de nenumărate ori, iar în camerele descuiate curentul începuse să circule cu viteza rece a ploii de afară. Nu i se răspunse, în cele mai multe cazuri, dar sentimentul că deţinea în buzunarul jachetei cheile potrivite îl făcea irezistibil şi motivat pentru ce va urma. Nimerise, ce-i drept, într-o camera-hol, din care se desprindeau alte uşi, cu alte clanţe de aramă, iar timiditatea explodase din coconul ei ca un fluture victorios, iar căutarea primise chipul fragil al curiozităţii, ca pe un oaspete drag. Se apropie de prima uşă din holul căptuşit cu plăci de pal maron. Lumina difuză îl împiedica să hotărască ferm asupra cheii potrivite. În cele din urmă potrivise cheia şi locomoţia vioaie a bucăţii de metal eliberase încuietoarea încăpăţânată. Acum ştia să descuie uşi interzise şi bucuria fadă a impertinenţei inunda chipul musafirului nepoftit, apoi, pe rând, oglinzile din jur.

lista lucrurilor inutile

Poate să înceapă, pretenţios, cu un nume de prieten, sau cu două (de ce nu?), apoi continuă, asemeni unei străzi şubrezite, cu anii trecuţi, cei mai vechi de 10 rotocoale terestre orbitale. Apoi, să nu uit de ridicolul situaţiei în care fusesem aşezat vara trecută, când a trebuit să plătesc de două ori un bilet de avion, pentru că uitasem paşaportul pe noptiera de nisip a Barcelonei! Păi da, să mai gândesc un pic! Mănuşile sunt pe listă, oamenii sunt şi ei, visele roase de molii sunt şi ele, a mai rămas şemineul afectiv din ceramica anilor '70 şi sticla de Chardonnay începută, din care se bea un strop la fiecare explozie de artificii..... În timp ce nota atent în agendă, cu pixul gelatino no.34/102, marcă singaporeză, personajul nostru este nevoit să răspundă la telefon. De fapt, trebuie să spunem că portabilul sunase fără încetare 2 minute. La celălalt capăt al firului, un prieten alpinist (pare-mi-se Domnul Y.), extrem de iritat, îl anunţase să nu uite să renunţe şi la ceasul de mână, pentru că, sus în creasta muntelui, zicea el, viaţa nu mai e timp ci floare sau curcubeu sau vânt, sau nor...

zodia reducerilor

Nu trecuseră multe zile de la deschiderea unui nou centru comercial. Decoraţiunile şi înscrisurile reclamelor de Crăciun se mai zăreau suspendate deasupra rafturilor. Oamenii cereau, cu voce puternică, o provocare sub forma unor reduceri de preţ, mai ales la produsele media, unde ( se înţelege de la sine) noutăţile veneau pe bandă rulantă. Situaţia nu era deloc îmbucurătoare. Nimeni nu anunţa nimic, iar directorul magazinului îşi schimbase cartela de telefon, aşa, ca să simtă începutul de an şi în agenda personală. Responsabilii de raion oficiau un soi de gravitate comercială, măsurând din ochi cumpărătorii, hainele şi încălţămintea acestora. Aveau sau nu disponibilitatea de a oferi preţul cerut? Apoi rânjeau în spatele sertarelor cu produse de ceramică. Unul dintre ei, lustruindu-şi ecusonul, îngroşa cu un pix stabylo chenarul preţului ce urma să fie afişat, cu o răbdare de grădinar. Trebuia să înţeleg că aşteptările cumpărătorului vor fi energic ignorate, pentru cel puţin două luni de-acum încolo şi că sezonul reducerilor s-a dus pe apa sâmbetei?

ceaiul de mentă cu gust de jurnal

Ce se întâmplă când zilele semnifică incomplet? Pânze albe de ceaţă se întind sub balcoane, trecătorii mestecă, nervos, guma cu lecitină, bocancii se dezlipesc şi vântul se joacă în pletele de voievod ale adolescentului cu căştile îndesate în urechi.

Ce se întâmplă când nopţile sar de pe noptieră, făcând concurenţă ceasului deşteptător? Simplu. Sticla cerului se sparge, fix în locul de prestaţie al lunii, automobile cu alarma activată îşi fac semne indecente reciproc, iar umbra castanilor, periată de frunze, rosteşte un discurs metafizic despre vară, despre cireşe şi vacanţe montane.

Ce se întâmplă când oamenii aruncă cu semne de întrebare spre alţi oameni?

Răspuns modest. Se naşte o nouă stea pe cer, războaiele clocotesc în visele tiranilor, iar coperţile cărţilor se înfăşoară pe trupurile cititorilor, asemeni unor dubluri alergice de mentă şi oţet.

mitologii urbane

Fiecare oraş întinde, la picioarele trecătorului grăbit, un covor însăilat de rutină şi mândrie. Rutina e o poveste care se rătăceşte în nimicuri, ca o frecvenţă radio personală, pe care auzi doar ceea ce vrei să auzi, fără să te intereseze evenimentele altora. Mândria oraşului e obsesie revendicativă, ce îmbălsămează de sute de ani zidurile caselor vechi, ale instituţiilor şi clădirilor administrative. Sunt locuri pe lângă care trecem zâmbind, fără să întoarcem o privire întrebătoare. Asta nu înseamnă că nu sunt vii şi că nu ar trebui să le coborâm, măcar pentru o clipă, în atenţia noastră încordată. Iată mitologia spre care tindem în raţionamentul acesta convex. Ieri, am auzit o voce, la Asociaţia cărţilor uitate, afirmând cu entuziasm că vieţile autorilor sunt confiscate de volumele scrise şi nu invers. Catalanul, invitatul cu barbişon, căci despre un barcelonez este vorba, a vrăjit adunarea cu istoria unui anume David Martin, pe care timpul şi locul l-au recreat, purtându-i oglinda prin străzile prăfuite ale bătrânei cetăţi, prin aleile parcului Güell sau pavajele de ocru intens ale Ramblei, dinspre piaţa Catalunyei spre statuia lui Columb. Eram în faţa lui o adunătură de proletari, zăpăciţi de malformaţia aceasta incredibil de sinceră şi naturală ( dacă o malformaţie ar accepta astfel de adjective), o poveste cu ecouri adânci, mixaj alchimic dostoievskian şi camusian, cu priză intensă la conştiinţele însetate ale contemporaneităţii. M-am apropiat de orator şi i-am promis să nu-i duc mai departe povestea, fără ca acesta să-mi ceară acest lucru. Totuşi, povestitorul misterios mi-a oferit o carte de vizită, pe care aşezase cu atenţie un nume şi un titlu : Carlos Ruiz Zafón , Jocul îngerului.

pumnul de cenuşă

Oraşul Pompei devenise, în sfârşit, albastru, aproape cianotic. După atâtea secole, turiştii tresăreau în spaţiul acesta macabru, în care doar cei cu formaţie istorică se simţeau bine, aducându-şi aminte de cursul opţional de arheologie, din aripa estică a clădirii universităţii napolitane. Ghidul, purtând un sacou şubrezit de umezeală, vorbea cu bâzâit constant despre placa de marmoră a casei Vicente, o nobilă familie, al cărei destin încarcerase o întreagă istorie a încăpăţânării. Ţi se făcea părul măciucă să auzi câtă fatalitate poate genera caracterul uman. Mai exact, toată lumea de faţă, cu tegumentele palide, asista, afectiv, la scena povestită a pregătirilor pentru viaţa de apoi a familiei senatorului exilat, singură şi remarcabilă poliţă pentru răscumpărarea eternităţii. Vedeam cum nobila matroană şi-a înconjurat alcovul de pietre, cărate de sclavi egipteni tocmai din albia râului Fistola. Tribunul plătise în avans mozaicul de malachit, cu scena trădării din Forum, apoi se oferise în faţa copiilor săi şi a slujitorilor din vilă, să promită săracilor averea şi toga sa. Mărturia, măturată de lava Vezuviului, placa de marmură a familiei Vicente, încremenise. Cristale solidificate din ce a fost odinioară Pompeiul şi viaţa curmată a locuitorilor ei adunau păreri de rău. La marginea drumului, doi turişti din grupul Monitoria, înghiţeau în sec de spaimă, cu ochii mari şi obiectivele aparatelor de fotografiat deschise împotriva luminii.

monotonie comercială

Costumele de vânt şi iarbă provocau doruri imperfecte, în aşteptarea zilelor tihnite de primăvară. Garderoba înflorise sub temperaturile ridicate, mirosea măceşul din curte, iar creanga de prun lăcrima de sevă. Aşa ar fi trebuit să înceapă aventura restanţieră a comunicării, pentru cei care sufereau de monotonie. Zilele săptămânii curgeau şi dreptul de copyright îl purta pe frunte orice trecător. Trec mai departe. În magazinele strălucitoare se poate uita. Alţii învaţă să spere şi înţeleg să cuibărească pasul tărăgănat în fiecare colţ de reduceri şi intenţii comerciale. Ispita centrifugă, de a face întocmai, este substanţial mărită, mai ales acum, când ziua se îngână cu noaptea, în cea de-a doua toamnă a sezonului, aşa cum îi plăcea să spună Domnului G. Singură, melodia uitată a anului ce a trecut, zburda peste reclamele idioate, peste canapele şi case de marcat, ca un înger urban, cu aripile tăiate.

bonsoir Monsieur

Contele d'Alsemberg flutura o sacoşă portocalie, fluierând o arie din Dona Calabria. Inerţia firească a cântecului, irosit acum câteva minute în capitonul Volvo-ului, făcea valuri de isterie printre neuroni. Chitara lui Compay Segundo înflorea în do minor două piersici, în părul creolelor, îmbrăcate în combinezonul cubanez, al nu mai puţin celebrului Che Guevara. Şi era seară... şi felinarele se aprindeau ca nişte gingii roşii pe Roosendal. Ştiam aceste lucruri pentru că, în ordinea inversă a relatării, făcusem şi eu drumul, în combinezon, visând la portocale şi creole revolute. Trupul îmi era alungit pe caldarâmul unei zile de vară, contrabas indolent în concertul lui Compay, pe care îl închideam pretenţios în minte, bine învelit în sacose portocalii. Contele plecase urechea spre taverna Bisquet, ca şi alte dăţi. De obicei nu făcea gestul acesta, decât pentru a se privi în oglinga barului, aşezată incorect, lângă fereastra lată şi fumurie. Oamenii vorbeau despre ore şi minute. Într-un fel, eram invidios pentru că, în momentul trecerii mele pe sub arcada pestilentioasa a localului, oamenii se opreau din şuşoteală şi aşteptau să trec. Eu nu le auzeam tăcerea. Compay repeta în surdină, aproape sistematic "me gusta la mar...me gustas tu". În acel moment, aveam posibilitatea nebănuită, ce-i drept, să-l văd pe conte ridicând mâna la nivelul frunţii. Ramurile de salcie făceau din perdeaua lor un partaj simplificat de inocenţă şi familiaritate. Am grăbit pasul până la arbore. Am deschis ochii şi am trecut. Prin urma de ceaţă verde se amplifica, în mii de cioburi, un alt salut refren : "Bonsoir Monsieur!....Bonsoir...." şi nu mai ştiam dacă e melodia lui Compay sau dacă sacoşa portocalie adunase toate stelele cerului de vară.

de vânt, de ploaie şi de-atâta gri

Pe geamuri (al conştiinţei şi al bucătăriei) dacă arunci o privire te înneci. Salvamontul anunţă cod alb şi negru. Soarele e un fruct îmbrăcat în alte colivii vegetale, încât spaima de a nu face insolaţie e aproape operă de artă. În parc, în urma mea, puştii sculptează aerul cu ţipete şi buzzuri de yahoo, în lipsa altor instrumente. Până la vântul din buzunare, ajunse la pensie înaintea posesorilor, se mai aşează (obstacol fastuos şi rebel) braţul de piatră al clădirii administrative. Când trece un camion bine tonat, la minutul 01 al neatenţiei noastre, culoarea pereţilor vibrează. Gri, alb, negru, apoi din nou gri. Zebrele, parcările, călătorii, vieţile mărunte ale biletelor de metrou se amestecă, sunt reciclate. Să ştim că din ele va trebui să facem peste 3 luni o primăvară, un câmp înverzit sau un mărţişor. Incredibil dar adevărat!

adjective de gardă

Adjectivele sunt accesoriile unei zile colorate, de primăvară. Aşezate, ca nişte mărgele, la gâtul altei doamne-anotimp, cum ar fi iarna, de pildă, ele se metamorfozează continuu. Nu vreau să evidenţiez în cuvinte reale, ceea ce păţise protagonistul, atunci când a constatat absenţa adjectivului din cotidian. Nu mai puteau fi numite senzaţiile, culorile se confundau, menta devenea argilă, iar oamenii se defectau monstruos la fiecare încercare descriptivă. L-am văzut pe erou cum se chinuia să refacă lumea pe care o cunoaştem cu toţii, datorită adjuvantului nominal ( ca să fiu docil cu terminologia academică). Pe scurt, adjectivele au fost extirpate din comunicare şi am intrat, la rându-mi, în panică. Adică cum să fie? Să fie...dar să nu fie... Lângă mine, asemeni protagonistului mai sus amintit, făceau eforturi zadarnice de realfabetizare a sensului, o doamnă între două vârste şi un copil. Acesta din urmă observase că cerul şi apa de ploaie şi balta şi asfaltul, toate au o anumită culoare. Dar nu se ştia cum trebuie definit acest detaliu. Bătrâna, mângâia o pisică şi găsea amuzant că blana animalului avea ceva în comun cu cea a altui animal, unul care chiţcăie....dar ce mai contează!

fenomenul Shabeim

Raţiunea căzuse prizonieră în mijlocul deşertului strălucitor, într-o bătălie înşelător de banală, aproape de rutina unei şedinţe publice de afişare a propriilor calităţi. Se întâmplase. Aceasta conta, era important prin natura lucrurilor. Agenţiile de presă au transmis ştirea ca un fulger (unul dintre redactorii TIMES vorbise, chiar, de evenimentul secolului, comparând situaţia creată cu intuiţia lui Einstein). În tabăra construită neglijent, în oaza Shabeim, între palmieri şi cămile cu botul mototolit de sete, raţiunea refuza porţia de pâine, tăiată cu zgârcenie în caserola de aluminiu. La doi metri distanţă, învingătorii se ospătau în jurul focului şi îngurgitau pilule de opium, înşirate pretenţios, pe o batistă, de către bătrânul cu faţa smochinită şi turban cafeniu. "Shabeim nu e Waterloo!", gândea prizoniera, chircită pe covorul de bambus, privind cornul căzut al lunii. A doua zi, în absenţa totală a raţiunii, mapamondul a legiferat sărbătoarea muzicii sferelor, iar druizii şi magii şi-au aprins lanternele, în vechile fântâni de civilizaţie europeană.

o picătură de roşu carmin

O aflasem în culisele volumelor de capă şi spadă, când aşteptam muşchetarii atinşi de vârful spadei să îngenuncheze în faţa scenei şi să cerşească milă învingătorului. Pe cămaşa albă, dantelată la mâneci, înflorea roşul aprins al înţepăturii, musai în dreptul pieptului. Astăzi, picătura de roşu carmin şi-a aruncat dungile de sevă în apusul de soare al ţărilor exotice, mai ales asupra estului asiatic şi a lumilor cu gust sălciu de sărăcie şi puritate, din înalta respiraţie a Anzilor Cordilieri. Picătura de roşu carmin se dizolvă ispititor în calendarele agenţiei de voiaj din colţul străzii. Rucsacii sunt pregătiţi, sandwich-urile îmbrăcate în folie transparentă. Se poate, deci, pleca pe urma ei picurată, până ce labirintul fanfaron al destinului confirmă gândul aşteptat. La marea valtorită de brize, urma dispare. Închidem ochii la un semnal, pentru că altfel, jocul s-ar sfârşi neputincios. Trebuie mers până la capăt, până la sursă. Acum pieptul muşchetarului învins a pătat cu neatenţie, cele patru pliante din sertarul agenţiei. S-a întins culoarea peste magazine ,străzi, copii, mingi de fotbal şi heleşteuri îngheţate. E timpul să deschid ochii, asemeni celorlalţi hipnotici din jur. În mijlocul pieţei, bradul s-a umplut şi el de vina de a desface iluzia până la miezul de rodie coaptă al nostalgiei.

o jumătate de înger

Nu mai citesc. E prea multă lumină în camera de oaspeţi...şi mai e şi ninsoarea. Oamenii se entuziasmează uşor. Le arăţi un deget (nu contează care) şi îţi confiscă mâna pe de-a-ntregul, de parcă ar vedea în propria-ţi prezenţă o bancă de ajutor reciproc. Aşa că mai rămâne ninsoarea. Oamenii au fost şterşi cu radiera. Pe masă coperţile de cauciuc ale carnetului de notiţe stau uzate ca nişte aripi. Un avion trece cu viteză albastră sub mustaţa bătrânului mit. Clipesc doar 2 frunze şi 3 şoapte în amvonul salutului patern al timpului. Cheile de sticlă ale zilei zornăie a mâine, ca de fiecare dată după miezul nopţii. Nimeni nu mai întreabă nimic despre nimeni. Ce cald e pustiul bântuind prin timpane, aproape că se confundă cu resturile albe din palma îngheţată a fetiţei cu chibrituri! Uite, cerul şi-a plimbat sandalele prin noroi şi acum se arcuieşte peste stele de carton colorat. În mijlocul butaforiei, îngerul, cu braţele suflecate, a pus în mişcare anul 2010, şi-a luat rucsacul în spate şi s-a făcut alpinist...na...de ciudă.

reverberaţiile unei străzi

Rue Voltaire 23 şi-a luat porţia de linişte dintr-un tort al senectuţii, oferit cu generozitate de sărbători. Chioşcul de ziare a fost primul care a început, din nou, să trăiască, afişând în stradă panouri cu decupajele focului de artificii din noaptea de Revelion. Mai ales focul de artificii din Australia, opulent, cu strălucire vie şi countdown clock digital. Într-o lume în care istoria se repetă, iar obiceiul de a repercuta bilanţuri la final de an este o realitate salvatoare pentru moralul social, privirea înapoi, în spatele paginii de ziar, nu e deloc deplasată. Au urmat, în lista animaţiei, patiseria Doamnei Rivault, care a verificat, cu această ocazie noul cuptor cu microunde, pentru tăviţele de pain au chocolat, apoi biroul ( aproape pustiu) al agentului imobiliar şi, nu în ultimul rând, prăvălia vânzătorului de tabac, domnul scund şi corpolent care salută, privind raftul cu pachete de Gauloise suspendat deasupra capului. În fine, până la căderea serii, strada a mai primit o haină colorată, căci plimbaretii, cu patrupezii în lesă, zâmbeau şi se salutau reciproc, oprindu-se o clipă să vorbească despre 2010, ca şi cum ar comenta o poveste despre vânt şi ploaie, într-un roman scris la persoana a II-a.

o strapotină, două strapotine

Thibault întoarse capul întrebător. Mulţimea se fofila în jurul său şi aducea, în planul memoriei, primele lecţii de înot pe care le începuse vara trecută cu jovialul domn Gustave. Braţele nu-l mai ajutau şi nici picioarele şi, apoi, penibilul situaţiei ar fi fost să-şi imagineze plaja întinsă cu jumate de fotografie acoperită de costumul său de baie suprarealist, în culorile marmurei şi nisipului. Frigul pătrundea înţepător în oase şi singura fericire pare să fi fost paradoxul de a nu căuta o ţintă anume. Lăsase lucrurile să se întâmple, ca de atâtea ori, să treacă, cum s-ar spune, neobservate, ca nu cumva, din perseverenţă, să descopere cine ştie ce minune de situaţie sau eveniment, care să-l şocheze şi să-i transmită, dinspre călătorii grăbiţi, o stare de cumplită ineficienţă. În mâna dreaptă, Thibault ţinea volumul albastru al lui Tino Mass, cu un titlu patetic, pluriform. Citise cartea pe strapotinele metroului, timp de o zi. Ou seras-tu...titlu generic, ce merita lăudat la telefon, în discuţia de curtuazie constantă, pe care o prolifera de sărbători în urechea Anei. Chiar merita să facă lucrul acesta lejer şi dezinvolt. Aceste gânduri îl coborâseră brusc într-o gară copleşită de lumini afective, tocmai când Thibault se oprise cu gura căscată în faţa cerşetorului îngheţat, cocoloşind la piept, sub pătura sintetică o pereche de maidanezi, a căror privire monta scene de spectacol melodramatic. Thibault, fără să ezite, întinse cerşetorului cartea şi un timid bonne année se creionase arcuit, pe buzele sale îngheţate.

despre noutate

Noul An sau Anul Nou? O falsă dilemă, care vorbeşte despre schimbare şi mai puţin despre continuitate. Până la urmă suntem noi şi mozaicul de imagini, din care alţii realizează un fascinant puzzle, cu sau fără intenţie recunoscută. E profund să-ţi doreşti cu adevărat să fii nou, pentru că timpul e o coordonată efemeră. Noul An sau Anul Nou pot semnifica diferit. Locul lor comun e ,însă, inima care amplifică urarea prin cuvânt. Şi toată lumea cunoaşte puterea cuvântului. Aşadar să (ne) dorim un An Nou, în Noul An al aşteptărilor şi speranţelor de împlinit. La mulţi ani tuturor, cu bucurie şi lumină!