Abia în 2010 s-a decis să capete forme evocatoare. Bibliotecile nordice şi cele gotice mai păstrează mirosul de cerneală pe foile caligrafiate atent. Cupolele catedralelor bavareze şuşotesc taina bătrânului poet iar eternul feminin îşi ascunde în palme obrajii înroşiţi.
Nu e de scos capul în lume, gândea M-me Bovary, mestecându-şi lent ceaiul de tei, turnat în căniţe de porţelan. Aşa făcea de fiecare dată. Mai umplea o ceşcuţă şi o aşeza în faţă, lângă a sa, direct pe lemnul lăcuit al mesei. Dar musafirul nu mai ajungea la ceasul când ceaiul se serveşte în salon. Nici salonul nu fusese primenit să poată primi musafiri, aşa că amintirea Emmei a început să toarcă leneş ca o pisică. Pânze moi, ireale, cu fibră nevăzută, peste mâini transparente, surde, lângă ferestrele deschise spre gutuile coapte din grădină. Şi, în miezul acesta de aşteptare vie, năvălise în gara pustie a zilei un oftat adânc. Deasupra micului ei creştet acoperit cu bonetă, peste serviciul de porţelan, din aburul timid al ceaiului s-a ridicat un semn de întrebare morocănos, ca o lumină de noiembrie.
Un personaj din cartea unui scriitor leton şi-a deschis, larg, privirea. Irişii albaştri au povestit mult timp despre vară, aşa cum numai într-un roman se poate întâmpla. Sub pleoape, lanurile de grâu copt. Deasupra frunţii, o ploaie caldă îşi piaptănă pletele. Personajul a făcut o reverenţă, iar din gestul său pitic s-a născut o obsesie. De-atunci se spune că vara, înainte de a face loc toamnei, sparge toate oglinzile, după ce îşi potriveşte rujul pe buze, machiajul şi cerceii în lobii urechilor. Singur, în drumul ei, personajul din cartea scriitorului leton înconvoaie privirea timid, spre pământ, spre ce a mai rămas din ultima oglindă spartă.
Se vizionează în imagini topite, a căror prelungire lichidă spală geamurile vagonului. Călătorii, obosiţi, încearcă să descopere înţelesurile zilei care tocmai s-a încheiat, pe buza prăpăstiei interioare, între somn şi reclame agresive... Şi sunt fericiţi, într-un aer viu, cald, artificial, pompat în labirintul urban de inimi ascunse, cu tic-tacul regulat, dincolo de pereţii acestui început de secol. Circarii cu jobene şi fracuri negre, călare pe ghidoanele monocicletelor se proptesc rigid în bizare fotografii. Unul din călători rosteşte, din memorie, o strofă din Rimbaud şi anunţă naşterea unui nou anotimp. La ghişeele de bilete, doi emigranţi africani plătesc cu frunze noi, de toamnă, un bilet "aler simple" până la staţia Saint-Lazare.
Le soleil passe ses transparents doigts
La sfârşitul verii, florăreasa cu şorţ mov, impermeabil, şi-a făcut bilanţul. Afacerea devenise un faliment inevitabil. Se obişnuise cu indiferenţa trecătorilor şi nu găsea motive să-i convingă să vină în faţa tejghelei. Îşi imagina, doar, ce ar putea să schimbe în viaţa lor un buchet de flori, vândut sau oferit. Apoi se trezea din utopie şi privea lung factura de lumină, pe care o aflase în plicul cu antetul fiscului. Într-o zi s-a întâmplat. A închis ghereta, iar florile rămase, în vaze albe de plastic, au fost abandonate în faţa spitalului. Poate pentru că locul mişuna de lume, poate că florile ar fi găsit o utilitate neaşteptată tocmai aici. Lumea trecea mirată, întorcea capul, zâmbea în colţul gurii. Nimeni însă nu îndrăznea să atingă buchetele aşezate ordonat, pe asfalt. Totuşi, unul din medicii spitalului, la sfârşitul programului, a lăsat privirea jos, şi-a descheiat gulerul cămăşii şi a oftat:
De la început, personajul V. imaginase un rest. Pentru că aşa fusese învăţat să lase ceva mai mult, pentru a evita o anomalie. Nimeni, însă, nu-i spusese cât şi cum să facă acest lucru. Aşa că lăsase un rest de spaţiu, în planul arhitectural, aşa, după ureche. Cu timpul, locuinţa se construise, pereţii fuseseră gletuiţi, varul întins şi uscat, camerele mobilate. A rămas, însă, un rest, sub forma unei camere pătrate, fără ferestre, fără aerisire, ca o pivniţă incomodă, adusă la suprafaţă. Personajul V. a izolat-o printr-o uşă de metal pe care a aşezat un lacăt argintiu. Acum clădirea a îmbătrânit, edilii au aşezat o bulină roşie pe zid, ca un preaviz de demolare. Nimeni nu mai locuieşte în camerele dezafectate. Totuşi, un spaţiu ascuns, ca un semn obosit, de ignoranţă, dăinuie. Arhitectul nu ar fi de-acord, dacă ar mai fi în viaţă, să deschidă, în văzul autorităţilor şi copiilor din cartier, camera misterioasă. Nu se cade să elibereze în văzul lumii restul de tăcere, adăugat şi filtrat de contemporaneitatea sa complexă. Nu, cu siguranţă nu ar fi posibil...
Şi dacă începeam să strănut, la două mese distanţă de omul beat, cu ochii semideschisi, nu reuşeam să atrag atenţia nimănui. În vacarmul din tavernă, lumea şuşotea şi arăta cu degetul spre poet. El ştia, probabil, acest lucru şi se cantona într-o premergătoare idee despre reprezentare, gândindu-se, câtă importanţă poate avea publicitatea din Southern Literary Messenger. Lângă masă, în prelungirea manşetei, alunecase flaconul de Colocel, în care mai rămăseseră 5 tablete. Puţină lume ştia că Dl. Poe căzuse ca un fulger peste Europa literară, acolo unde majestuoşii juni, bântuiţi de lumina asfinţitului, îşi ascuţeau peniţele pentru poveste.
Răsare transparent cu umbre de marmură. Simulacru de esenţă, într-un univers cald, tăcut, pasiv. În spate, epuizarea flutură buchete de maci, cu materialitatea-i bucolică. Nici ţipenie de om, pe cărare, la asfinţit. Un ceas de ceară se topeşte în orbite, absorbind la rădăcina gândului fărâmele de speranţă. Timpul zilei s-a întins în şanţuri, cu braţe obosite şi deformate.Cerurile s-au extras din ele însele, succesiv, căutând, năuc, trupuri noi şi vise marine.
Tirez vers n'importe ou
Nu poţi pleca din paginile cărţii pe care ai început-o, aşa, fără să motivezi. O mare capcană stilistică te paşte de la începutul lecturii. Nu poţi nega ceritudinea. Totuşi, plăcerea şederii într-un astfel de spaţiu univoc ( falsă satisfacţie, dar cel puţin asumată) se datorează codurilor. Uneori lacătele cad sub prima rotire a cheii. Alteori, ruginite şi încăpăţânate, verigile de metal rămân nemişcate. Atunci, din adâncul infidelităţii tale de lector scoţi la lumină o cheie universală, codul magic al miilor de posibilităţi de combinare a sensurilor. În consecinţa acestei revelaţii să aşezăm identitatea unică a prezenţei noastre spirituale şi să spunem că am mai învăţat ceva.
Ce mai contează! În marea sa generozitate, personajul P. a inventat surplusul de raze solare, gândindu-se, poate, la iarna lungă din taigaua Siberiei. Numai că invenţia sa a prins formă în plină vară, la temperaturi infernale, printre termometre şi staţii meteo date peste cap de avalanşa anomaliilor. Unii ar spune că o astfel de invenţie e absolut inutilă, însă autorul ei se mândreşte şi, în nopţile răcoroase, visează mereu acelaşi scenariu: o curte imensă, pavaje de piatră albă, peste care cineva a întins ruloul de mochetă roşie, până la picioarele unei somităţi, ce aşteaptă să ofere decoraţia cu panglici tricolore. Odată, personajul P. chiar a adormit în soarele amiezii şi s-a trezit bronzat într-un roşu vineţiu şi dureros. După ce s-a hidratat, specialiştii au anunţat din nou caniculă, pe postul naţional de televiziune. Surplusul de raze solare era aşadar o realitate perceptibilă, în sfârşit sigură în materialitatea ei. Şi, pentru prima dată, personajul în cauză şi-a amintit de cealaltă poveste, decupată într-o caravană de cămile ce şerpuia acum două secole printre nisipurile Saharei, sub un soare duşmănos dar necesar speranţelor de prosperitate.
Au rămas în gura uscată a timpului, ca nişte dinţi şlefuiţi, tociţi. Amar şi transpirat, mai mult amar decât transpirat, pietonul terminase de urcat strada în serpentină. Întoarce privirea, îşi scutură haina de ploaie, iar gestul său sperie toate păsările văzduhului. Pietrele caldarâmului se dilatară, apoi se contractară în bălţi reci, sub paşi grăbiţi şi anonimi. Pietonul respiră adânc, apoi se adânci în visul de ceară al nopţii, din care urmau să se nască, a doua zi, obiecte fragile: păpuşi, suflete sau zâmbete îngăduitoare. Pe un perete şubred, cineva semnase în creion, cu ortografie inegală, de parcă ar fi vrut să povestească altora isprava propriei vieţi.
Le marchand des illusions
