Adjectivele sunt accesoriile unei zile colorate, de primăvară. Aşezate, ca nişte mărgele, la gâtul altei doamne-anotimp, cum ar fi iarna, de pildă, ele se metamorfozează continuu. Nu vreau să evidenţiez în cuvinte reale, ceea ce păţise protagonistul, atunci când a constatat absenţa adjectivului din cotidian. Nu mai puteau fi numite senzaţiile, culorile se confundau, menta devenea argilă, iar oamenii se defectau monstruos la fiecare încercare descriptivă. L-am văzut pe erou cum se chinuia să refacă lumea pe care o cunoaştem cu toţii, datorită adjuvantului nominal ( ca să fiu docil cu terminologia academică). Pe scurt, adjectivele au fost extirpate din comunicare şi am intrat, la rându-mi, în panică. Adică cum să fie? Să fie...dar să nu fie... Lângă mine, asemeni protagonistului mai sus amintit, făceau eforturi zadarnice de realfabetizare a sensului, o doamnă între două vârste şi un copil. Acesta din urmă observase că cerul şi apa de ploaie şi balta şi asfaltul, toate au o anumită culoare. Dar nu se ştia cum trebuie definit acest detaliu. Bătrâna, mângâia o pisică şi găsea amuzant că blana animalului avea ceva în comun cu cea a altui animal, unul care chiţcăie....dar ce mai contează!
