Contele d'Alsemberg flutura o sacoşă portocalie, fluierând o arie din Dona Calabria. Inerţia firească a cântecului, irosit acum câteva minute în capitonul Volvo-ului, făcea valuri de isterie printre neuroni. Chitara lui Compay Segundo înflorea în do minor două piersici, în părul creolelor, îmbrăcate în combinezonul cubanez, al nu mai puţin celebrului Che Guevara. Şi era seară... şi felinarele se aprindeau ca nişte gingii roşii pe Roosendal. Ştiam aceste lucruri pentru că, în ordinea inversă a relatării, făcusem şi eu drumul, în combinezon, visând la portocale şi creole revolute. Trupul îmi era alungit pe caldarâmul unei zile de vară, contrabas indolent în concertul lui Compay, pe care îl închideam pretenţios în minte, bine învelit în sacose portocalii. Contele plecase urechea spre taverna Bisquet, ca şi alte dăţi. De obicei nu făcea gestul acesta, decât pentru a se privi în oglinga barului, aşezată incorect, lângă fereastra lată şi fumurie. Oamenii vorbeau despre ore şi minute. Într-un fel, eram invidios pentru că, în momentul trecerii mele pe sub arcada pestilentioasa a localului, oamenii se opreau din şuşoteală şi aşteptau să trec. Eu nu le auzeam tăcerea. Compay repeta în surdină, aproape sistematic "me gusta la mar...me gustas tu". În acel moment, aveam posibilitatea nebănuită, ce-i drept, să-l văd pe conte ridicând mâna la nivelul frunţii. Ramurile de salcie făceau din perdeaua lor un partaj simplificat de inocenţă şi familiaritate. Am grăbit pasul până la arbore. Am deschis ochii şi am trecut. Prin urma de ceaţă verde se amplifica, în mii de cioburi, un alt salut refren : "Bonsoir Monsieur!....Bonsoir...." şi nu mai ştiam dacă e melodia lui Compay sau dacă sacoşa portocalie adunase toate stelele cerului de vară.
