Oraşul Pompei devenise, în sfârşit, albastru, aproape cianotic. După atâtea secole, turiştii tresăreau în spaţiul acesta macabru, în care doar cei cu formaţie istorică se simţeau bine, aducându-şi aminte de cursul opţional de arheologie, din aripa estică a clădirii universităţii napolitane. Ghidul, purtând un sacou şubrezit de umezeală, vorbea cu bâzâit constant despre placa de marmoră a casei Vicente, o nobilă familie, al cărei destin încarcerase o întreagă istorie a încăpăţânării. Ţi se făcea părul măciucă să auzi câtă fatalitate poate genera caracterul uman. Mai exact, toată lumea de faţă, cu tegumentele palide, asista, afectiv, la scena povestită a pregătirilor pentru viaţa de apoi a familiei senatorului exilat, singură şi remarcabilă poliţă pentru răscumpărarea eternităţii. Vedeam cum nobila matroană şi-a înconjurat alcovul de pietre, cărate de sclavi egipteni tocmai din albia râului Fistola. Tribunul plătise în avans mozaicul de malachit, cu scena trădării din Forum, apoi se oferise în faţa copiilor săi şi a slujitorilor din vilă, să promită săracilor averea şi toga sa. Mărturia, măturată de lava Vezuviului, placa de marmură a familiei Vicente, încremenise. Cristale solidificate din ce a fost odinioară Pompeiul şi viaţa curmată a locuitorilor ei adunau păreri de rău. La marginea drumului, doi turişti din grupul Monitoria, înghiţeau în sec de spaimă, cu ochii mari şi obiectivele aparatelor de fotografiat deschise împotriva luminii.
