ceaiul de mentă cu gust de jurnal

Ce se întâmplă când zilele semnifică incomplet? Pânze albe de ceaţă se întind sub balcoane, trecătorii mestecă, nervos, guma cu lecitină, bocancii se dezlipesc şi vântul se joacă în pletele de voievod ale adolescentului cu căştile îndesate în urechi.

Ce se întâmplă când nopţile sar de pe noptieră, făcând concurenţă ceasului deşteptător? Simplu. Sticla cerului se sparge, fix în locul de prestaţie al lunii, automobile cu alarma activată îşi fac semne indecente reciproc, iar umbra castanilor, periată de frunze, rosteşte un discurs metafizic despre vară, despre cireşe şi vacanţe montane.

Ce se întâmplă când oamenii aruncă cu semne de întrebare spre alţi oameni?

Răspuns modest. Se naşte o nouă stea pe cer, războaiele clocotesc în visele tiranilor, iar coperţile cărţilor se înfăşoară pe trupurile cititorilor, asemeni unor dubluri alergice de mentă şi oţet.

mitologii urbane

Fiecare oraş întinde, la picioarele trecătorului grăbit, un covor însăilat de rutină şi mândrie. Rutina e o poveste care se rătăceşte în nimicuri, ca o frecvenţă radio personală, pe care auzi doar ceea ce vrei să auzi, fără să te intereseze evenimentele altora. Mândria oraşului e obsesie revendicativă, ce îmbălsămează de sute de ani zidurile caselor vechi, ale instituţiilor şi clădirilor administrative. Sunt locuri pe lângă care trecem zâmbind, fără să întoarcem o privire întrebătoare. Asta nu înseamnă că nu sunt vii şi că nu ar trebui să le coborâm, măcar pentru o clipă, în atenţia noastră încordată. Iată mitologia spre care tindem în raţionamentul acesta convex. Ieri, am auzit o voce, la Asociaţia cărţilor uitate, afirmând cu entuziasm că vieţile autorilor sunt confiscate de volumele scrise şi nu invers. Catalanul, invitatul cu barbişon, căci despre un barcelonez este vorba, a vrăjit adunarea cu istoria unui anume David Martin, pe care timpul şi locul l-au recreat, purtându-i oglinda prin străzile prăfuite ale bătrânei cetăţi, prin aleile parcului Güell sau pavajele de ocru intens ale Ramblei, dinspre piaţa Catalunyei spre statuia lui Columb. Eram în faţa lui o adunătură de proletari, zăpăciţi de malformaţia aceasta incredibil de sinceră şi naturală ( dacă o malformaţie ar accepta astfel de adjective), o poveste cu ecouri adânci, mixaj alchimic dostoievskian şi camusian, cu priză intensă la conştiinţele însetate ale contemporaneităţii. M-am apropiat de orator şi i-am promis să nu-i duc mai departe povestea, fără ca acesta să-mi ceară acest lucru. Totuşi, povestitorul misterios mi-a oferit o carte de vizită, pe care aşezase cu atenţie un nume şi un titlu : Carlos Ruiz Zafón , Jocul îngerului.