Adunate la un loc, cuvintele alcătuiau un popor speriat şi sălbatic. Armele lor se ascuţeau în vântul iernii şi cereau, ameninţător, poetului, şamanului literat, o formă democrată şi egalitară de sociabilizare. Adverbele morocănoase se detaşau printr-o înfăţişare rece, puţin transparentă, pentru că purtau scuturi de cupru coclit şi suliţe de fildeş. Substantivele, în schimb, din tribul bălai al ţării myrtului, veniseră la adunare, cu braţele golite de sens. Preotul poet le agăţase în ariergarda protectoare a viselor personale, în spatele unui foc de tabără, lângă care verbe pleşuve narau o poveste despre vin şi nopţi cu lună. În sfârşit, decretul fusese întocmit. Republica semnelor era rotunjită şi parafată în volum. Era vremea exclamaţiilor şi a exceselor afective. Din sute de glasuri, poezia ţâşnea vioaie şi eternă ca o viţă de iederă.
