catedrala şi morile de vânt

Stăteau de vorbă la marginea civilizaţiei, asemeni unor marinari cu beretele roase, aflaţi în permisie continuă, pe un ţărm stâncos. Vorbeau cu voce scăzută despre utilitate, îşi întorceau pe dos buzunarele argumentării, fără să găsească mărunţiş. Catedrala, bătrână şi măcinată, urca în priviri mioape eterna credinţă şi striga zadarnic, în vântul de pe faleze, numele Evului Mediu. Morile măcinau acelaşi vânt tăios, rece, în timp ce sute de poveşti stăteau cu buza sacului în aşteptare, visând la comunicarea dulce şi materială, singura cale de a deveni semne, de a semnifica. Martorii lipseau. Se cantonaseră în marile biblioteci ale lumii, începând cu Alexandria, terminând cu cea new yorkeză. Ceea ce nu putea fi rostit, nu se rostea. Ceea ce putea fi rotit se rotea, în truisme elastice, iar braţele "interlocutoare" se încolăceau, lent, pe trupul secolului XXI.

à nous de juger la voix du vent

C'est à dire la voix de la ville, qui dépasse, entre deux feux rouges, le destin secret de l'été. Dans la poche d'un garçon qui revient au milieu de la route chaque matin, toujours souriant aux chauffeurs fatigués, se trouvent les meilleurs contes, disait la mère de Julien, chaque fois que je la regardais curieux de mes lunettes. Eh, alors, la vie se dissipe aux oreilles des autres, comme une chanson douce, elle n'a rien de materiel dans sa projection. Oui, je pense bien que, parfois, il faut en reconnaître l'incohérence, mais ça tient du vent....et du garçon d'autrefois....et de la route blanche, maquetée dans mon rêve, maison du Grand Ailleurs.