În staţia lui 82, călătorii se descoperă, indiferent de vreme. Nu pentru că refugiul tramului s-ar distinge de porţiunea carosabilă şi nici pentru că numele acestui loc impermeabil ar evoca ceva. Alta e ciudăţenia. Tramurile şi autobuzele flamande opresc în această porţiune înaltă a oraşului, aproape de Altitude 100, destul de rar, iar la nici 20 de metri de locul în care ai coborât se deschid, în dreapta şi stânga, prăpăstii de ceaţă şi ploaie. Bruxelles se întinde cuminte şi misterios la picioare. Urci panta şi simţi nevoia să te opreşti, oricât de odihnit ai fi, rezemându-ţi coatele de balustrada protectoare. Dacă ciuleşti bine urechea, afli de la bătrânul oraş istoria melodioasă a unui chansonetist beat, cu dinţii strepeziti şi gâtlejul încordat, care ţine "la-ul" în palatin minute întregi. Aţi ghicit. Nu e nimeni altul decât Jacque, marele Jacques Brel. În prăpastia de sub paşii mei, din fuioarele de ploaie rece se ţese un cartier. Vraja acompaniază muzica până la epuizarea vocii. Se văd automobile în umbra violetă a mijlocului de secol, se ghicesc anii războiului, iar caldarâmul pieţelor se umple de zgomotul paşilor. Te trezeşti buimac, când sunetele se retrag în prăpastia magică, iar lângă tine observi un alt călător hipnotic, cu buze portocalii şi pupile dilatate. Cu siguranţă muzica lui Jacques înoată în fiinţa lui speriată...şi zâmbeşti complice.
