Seturi de fotografii stau aşezate pe covor. Culorile s-au şters iar bucăţile de polaroid s-au făcut sferturi melancolice de adevăr. Primele semne ale confuziei se agaţă de cornul lunii. Cineva zice că fotografia asta a fost făcută la mare. Este posibil, aşa cum se poate ca borcanul plin de scoici să fie cules atunci. Într-o fotografie cu chenar de nisip, sare în faţa ochilor un zâmbet. E al meu? S-ar putea să fie aşa. E prea amar şi puţin ironic. Camera foto nu iartă dar nici nu păzeşte identităţile din umbră. Cel mai mult, însă, mă atrag fotografiile făcute din mers. Din mersul maşinii sau la pas. Imaginea se lungeşte şi se întinde leneş, ca o vietate de noroi. Unele imagini se impregnează în altele, de parcă ar fi colaborat luni întregi în cutia de polistier. Lumina autostrăzii trece brusc în cerul de aprilie, apoi se eschivează în bărcile sparte, pe lac. Cabana se aneantizează în braţele de răchită verde ale vacanţelor din anii care au trecut şi lasă urmă de adulmecat. Poveştile pot califica fiinţa noastră efemeră la infinit. M-am oprit din privit pentru că ceea ce fusese departe se apropiase în şoaptă, cu buzunarul şiroind de secunde fericite.
