Veneţia se umpluse de negustori. Pe străzile înguste mirosea a scoici şi mucegai. Apele reci ca o lamă de cuţit se ascunseseră, ameninţător, sub poduri. Deasupra, turiştii căscau gura asemeni unor minuscule fiinţe retardate, cu aparatele foto spânzurând de grumaz, tresărind, când stolurile de porumbei din San Marco făceau volute printre ecourile hibernale ale pieţei. Un minut, liniştea cetăţii se lăsase admirată cu ochii albi, fără expresie, ai Marelui Rechin, adus de pescari tocmai din năvoadele înşirate în coasta insulei Lido. Apoi totul se puse în mişcare. În aplauzele miilor de oameni, păşise, prima oară în acest an, pe o punte de fag, într-o seară rece, Doamna Vitocelli, purtând pe chip masca mov a adulterinei. Evantaiul, inutil, ascundea strădania femeii de a păcăli tinereţea. Mişcarea greoaie, în rochia de brocat cu volane renascentiste vorbea despre vârstă şi lăsa în urma ei un parfum ciudat de iasomie. Grupul de turişti continua să aplaude şi să fluiere, când, din partea opusă, apăruse capul pleşuv al Vicontelui Maxenţiu, aşezat pe tipsia albă a unui guler rotund. Picioarele îi tremurau în ciorapul strâns pe gambe, iar ghetele negre pocăneau piatra cubică, în catarame imense de cupru şi argint. Pe chip nu purta mască, aşa că tâmple cărunte, răscolite între curenţii de aer, mutau un efect de familiaritate dinspre flashurile privitorilor, spre vârfurile aliniate ale celor cinci gondole din apropiere. Era şi acesta un semn al deschiderii sărbătorii!
