Trăim pe un continent a cărui inimă bate inegal, în cel puţin două locuri diferite. Diformitatea principială a Europei nu ne transformă, însă, în fiinţe monstruoase, ci mai degrabă ne evidenţiază mândria şi impulsivitatea. Odinioară se vorbea mult despre diversitatea în unitate, iar obiectul dialogului se construia din mers, din cultura sau limba popoarelor aderente. Astăzi, din nou se activează problema jocului de imagine, pentru că instituţia în sine (Bruxelles ori Strasbourg) fabrică modele de bunăstare, aproape utopice. Românul înţelege din toată afacerea că se află situat preferenţial în mijlocul unei Cooperative de ajutor reciproc, la mersul căreia trebuie să contribuie şi de care să profite. Bucureştiul este subliminal. Înţelege ce vrea şi acţionează ca un ţăran leneş, pentru care foamea ţine loc de justiţie şi datorie. Trage chiulul cât poate, lucrează mai mult pogonul său de pământ, pentru că aşa l-a învăţat mama Constituţie. La gardul vecinilor găseşte prea des timp de o ţigare şi vinde prea uşor salcâmul din curte, pentru te miri ce. Europa tace şi-l priveşte. Îşi face o cruce lată, în timp ce camera mare şi primitoare a Consiliului se umple de duhoarea brânzei şi zerului strămoşesc.
