Când este vorba despre un oraş, mai întâi zărea se ataşează, ca un accesoriu, pe inelarul privirii. Robust, rece şi considerabil... Apoi imaginea echivalentă din vacantele surse ale libertăţii se suprascrie, inefabil. Nu e aşa? Lumina cuminte trenează peste cuvintele de abanos şi se odihneşte în staţiile-şantier ale metroului, acolo unde coborâm matinal, gândind că ceea ce trebuie să înfăptuim peste zi este intern şi descifrabil. Când este vorba despre timp, alegem de fiecare dată, cu emoţie, zăpada, pentru că e iarnă şi pentru că, de fiecare dată, zăpada se topeşte în palma noastră fierbinte ca un soare visat înainte de clinchetele firave ale primăverii. Uneori, în absenţa zăpezii, topim o altă zăpadă, imaginară, cu doruri cromatice în pleoapele obosite şi gesticulăm rotund un faţa unui chip absorbit, într-un rendez-vous incomod. Să nu uităm nici de albastrul obsedant, în care se vopsesc toate aceste clipe ( aici intră şi răgazul zilnic al respiraţiilor din tastele pătrate ale calculatorului) pentru că altfel nu am tresări lângă propria noastră umbră, am lua-o razna şi ne-am încorona mitologia individuală, crezând, Doamne fereşte, într-un Olimp al egoismului tutelar.
