desene pe asfalt

Vă amintiţi desenele pe asfalt, în lunile de vară, când totul pare terminat într-un produs mondial şi valabil în tot ceea ce eram? Cu siguranţă că da. Brusc se mai înteţeau atunci furtunile printre ramurile parcului, iar apa cerului înnegrea tot ce realizasem cu migală. Speriat şi întrebător, înţelegeam ce diferenţă albă şi nemiloasă este între o dimineaţă plină de soare şi o amiază răutăcioasă cu nori şi zădărnicii. Astăzi desenele pe asfalt şi creta colorată, primită în trusa de premiant, s-au răsucit în fire de iluzie, din care, apoi, s-a ţesut nepăsarea. Sau poate, într-o altă gară cu parcuri năduşite de caniculă, mai aşteptăm ceva. Uităm de laptop, sacou şi cravată, iar din maldărul acesta de obiecte inutile răsar mii de capete, cu feţe absorbite, întrebând în stânga şi-n dreapta despre tema unui vechi concurs: desene pe asfalt.

retro

Mă gândesc într-un cerc, în formă de muşcătură, mereu fără parţialitate sau repetiţie. Şi nu sunt ultimul, ci primul din coada ultimului. Nu mai ştiu ce timpuri erau. Alegeţi voi o durată şi eu vă voi spune că e bună. Lumile ce se ciocneau la capete (ca în poveste) închideau ochii o clipă, apoi se aruncau în picături de ploaie, ca într-o minciună caldă şi convenabilă. Dacă aţi ales clipa, trebuie să ştiţi, de la bun început, că e singurul lucru obiectiv care se poate realiza cu măsură vieţii voastre. E aşa, pentru că efortul de a lega sensurile în batista boţită a amintirii e formă şi nu ideal. Se caută în buzunarul de la piept un pumn de firimituri, aşa cum se caută obiecte uitate într-un pod de casă. E linişte. Trebuie să credeţi. Multă linişte, care inhibă şi refuză cuvintele. Uite-aşa, a apărut gândul şi m-am trezit arătându-i o copertă de praf, în semn de bun venit.