Cavalerul trubadur o întâlnise pe Aliénor d'Aquitaine în curtea de piatră cu miros de nisip mucegăit, aprins de ploaie. Fusese chemat să umple goluri afective, ca de atâtea ori când bărbaţii erau plecaţi în Cruciade, iar absenţa lor păta cu uitare feţele de masă ale castelului, de-altfel albite zilnic de prea castele domniţe. În acea după-amiază, îmbrăcase mantia cu blazon. Imprimeul galben al leului ridicat în două labe strălucea, de parcă se întâmplase să fie coborât de pe scuturile mercenarilor de pe metereze. Aliénor, la cei 29 de ani ai săi, ştia să plece ochii reverenţios, atunci când trubadurul curtezan mişca în sufletul ei bucăţile de puzzle ale tinereţii. Cântecul de dragoste nuanţa, în variantă patetică, povestea curajosului Tristan şi a mândrei Isolde, în cetatea lor de ceaţă, din Nordul îndepărtat. Regina gândea, însă, alte lumi. Îşi strânse bentiţa albă sub bărbie, aşa cum o învăţaseră, în mănăstire, măicuţele din Sainte Genevieve, iar curioşii nu puteau ghici pe figură, nici o reacţie. Răceala muşchilor înţepeniţi dădea bine cu volumul gros din Eclesiastul părintelui Lourtiere, dar acum, se pare că linia mov a orizontului, la buza ferestrei din turn, smulsese din chipul femeii două lacrimi calde. Ambele căzură cu zgomot în şanţul de apărare al cetăţii şi se făcură iarbă albastră, otrăvitoare, pe care, în secolul următor, o vor culege vrăjitoarele regelui Arthur.
