Era o vreme când cinematografia se arunca în braţele unor spectatori conştiincioşi, cu decenţa unei prietenii de-o seară. O idee despre umanitate tresărea în scame de indulgenţă, iar estetica urca o scară virtuală a lui Celsius, împreună cu aplauzele spectatorilor. "Eu când vreau să fluier, fluier" (regizor Florin Şerban) este filmul care cere premii. Nu cred că poate premia anumite gusturi dar le poate fluiera cu două deşte' în gura ştirbă a societăţii româneşti. Gheorghe Dinică, Dumnezeu să-l odihnească avea o vorbă: "orice mână întinsă spune o poveste" (replica personajului din Filantropica lui Nae Caranfil). Mâna întinsă către "Ursul de aur" berlinez spune o poveste despre mocirle sociale, în care s-au topit, iremediabil, speranţele. Nu pot aplauda. Rămân ţintuit în scaunul sălii de cinema şi gândesc că varianta 3D a peliculei, dacă ar fi existat, m-ar fi proiectat, şi mai adânc, în acelaşi univers noroios, în care se ţin "lecţiile de înot", de la moştenirea lui Ceauşescu până la filmele lui Mungiu.
