muzeul figurilor de ceară

Dacă la intrare eşti surprins, năucit de culoarea literelor de pe afiş, dincolo, în încăperea labirint a muzeului, lucrurile primesc o fascinantă utilitate. Întotdeauna, atunci când un obiect sau o imagine frizează viaţa, e sigur o chestiune de utilitate. Până acum viaţa, în interiorul coordonat al începutului şi sfârşitului, semăna cu o idee, aliniată consecvent în plutonul unor noţiuni abstracte de tipul filosofiei, al libertăţii sau eternităţii, să zicem. Într-un muzeu viaţa caută să-şi trădeze prezenţa, să vorbească şi, mai ales, să convingă, să arate că nu s-a trecut în zadar, prin praful cel de-o vârstă cu bocancii voyageurului. Un muzeu al figurilor de ceară e o idee stearpă, fiindcă lungeşte în lentilele absenţei fizice, trupuri şi chipuri efemere. Cum aş putea să înţeleg zâmbetul lui Voltaire, altfel decât citindu-i cărţile? Chipul lui de ceară mă înspăimântă şi îmi topeşte, la focul reflecţiei, orice încercare de apropiere şi acceptare a spiritului său...