timpanul lui Beethoven

Simfoniile mărunte, învelite în cojile simplităţii zilnice, nasc marile capodopere. Maestrul ştia lucrul acesta şi aduna în simpatie tot felul de borcane ciudate, în care depozita impresii, senzaţii de teama amneziei. Se visa în mijlocul unei simfonii, rotind furtuna sonoră în mijlocul lumii, printre perechile de zei plimbăreţi. Şi spaima se hiperboliza, atunci când o notă de pian o lua razna. Maestrul apăsa clapa, în Mi bemol, de 80 de ori, cu ciudă, de parcă ar fi dorit să instituie o pedeapsă crâncenă, o penitenţă pentru revoluţia anarhică a clipelor de graţie, ce urmau la pas mărunt, umbra geniului său.

cum se mai întorc paginile

Între două cărţi cu suflet distinct, trecerea se face pe o punte subţire, într-o unitate de timp relativă. Dacă ai dispoziţia necesară, întorci o nouă filă, la vânătoare de substanţe indicibile. Dacă nu, paginile rămân neîntoarse, căci substanţa lor eşti tu, multiplicat în sute de faţete ale realităţii. Şi-atunci mi-a venit ideea personalităţii personajului. Cât din ceea ce reprezintă acesta în spaţiul ficţiunii, prinde viaţă, capăta reprezentare prin lectură? I-ar trebui cititorului o pereche de pantofi narativi să înţeleagă personalitatea eroului său, la întorsul paginii, printre evenimente şi descrieri.

fragmente din romanul cu nume de blog

Rutina zilelor săpa în albia călduţă a stărilor de indiferenţă măcinând golul dintre mine şi ceilalţi. Noaptea însă aprindeam toate vieiozele din cameră şi ieşeam în stradă să înving întunericul. Întorceam capul uimit spre casa cu numărul 14, împrejmuită cu gard verde şi poartă de lemn de stejar. Şi-atunci eram fericit şi generos cu mine însumi, dăruindu-mi întreaga satisfacţie a triumfului asupra serilor de melancolie imbecilă. Venise un vânt rece din nord şi nu mai puteam deschide ferestrele. În bibliotecă era bine. Braţul albastru al Simonei se încolăcea de visele mele, umflându-se ca un fluviu îngheţat şi adânc. Gura ei mirosea a levănţică iar pielea strălucea. Nu mă lăsa să întorc capul în prezenţa ei şoptită. Atunci închideam ochii şi ascultam foşnetul rochiei, şi cântecul până mă trezeam din somn. Alteori tâmpla ei se lipea strâns de a mea şi unghiile, nefiresc de ascuţite, se înfingeau în părul meu.Vroiam să zâmbesc dar inutilitatea gestului era atât de mare încât renunţam. Simone, sunt convins că recupera fiecare gând, pentru că, în clipa imediat următoare, cu o mişcare înceată îmi pecetluia buzele, îmi lua capul în mâini şi îmi apasă bulbii ochilor cu degetele moi. Apoi mă adormea aşezându-mi sub fruntea căzută o palmă sau un un braţ dezgolit. Mă trezeam spre dimineaţă cu ochii apoşi, privind calea către poarta casei cu verandă, apoi către stradă şi către cer.