scrisoarea de piatră şi sticlă

A scris-o într-o toamnă, pe la mijlocul anilor '60, un chansonetist francez, cu propria sa viaţă. Dăruirea lui, printre anii strecuraţi ai carierei, aştepta să declanşeze un ropot de aplauze, instantaneu, în clipa când nimic nu mai putea fi întors, iar vocea lui va fi devenit ţipăt de lebădă. Aplauzele se înteţiseră, apoi liniştea aleilor din Père Lachaise îmbrăcase, ca de atâtea ori, haina albă a indiferenţei, măturând literele săpate în granitul lespedei. A plouat şi a nins peste flori, frunze şi turişti. Ultimii au generat o altă curiozitate, în priviri mai tinere, uitând să mai viziteze acest loc. Într-o dimineaţă de primăvară, florile de cireş au căzut. Atunci, lângă mormântul artistului s-a înălţat un trup de piatră, cu tălpile fixate într-un chenar mat, de sticlă. Semăna, de la distanţă, cu Discobolul, dar, în faţa torsului, găseai înţelesul unui personaj feminin cu braţul întins către farfuria ciobită a cerului. Chansonetistul zâmbea şi ... citea, în eternitatea lui, noutăţile din lumea celor care aplaudă şi încremenesc.