Nu e un joc pentru trecerea timpului prin urechea acului. Şi nici un joc de strategie. Mai degrabă, jocul de dame e un tabiet şi seamănă izbitor cu obiceiul de a bea ceaiul, începând cu prima secundă a orei 17.00, a fiecărei zile. E rezonabil să vezi în parcul Monceau, în primăvara anului 1908, o damă între două vârste, rotind mânerul de fildeş al umbrelei de soare, la pas domol. Ochiul contemporanului nu bagă, însă, de seamă, că doamna se opreşte adesea, lasă privirea în pământ atunci când primeşte salutul unui trecător şi că ţine în mănuşa de mătase, mototolit, un petec de hârtie. Peste câteva ore, jocul damei se mută în Tuillerie, aproape de Carusel, pe o bancă vopsită în verde, chiar în dreptul vânzătorului de ciocolată. Doamna nu are un chip agreabil, iar perechile care-i trec prin faţă grăbesc pasul. Fix la orele 19.00, dama urcă într-o trăsură cu boruri de culoarea vişinie şi se face nevăzută. A doua zi scena se repetă, fără cusur, a treia zi la fel. La fel întreaga vară, până în septembrie. Un timp mă plictisisem să observ, aşa că mintea căuta alţi coclauri. Într-o zi ploioasă, însă, în parcul Monceau s-a întâmplat ceva. În faţa mea, un buquinist se odihnea, lângă o cutie de carton plină de cărţi. M-am oferit să-l ajut şi a acceptat ştergându-şi broboanele de sudoare. Tot drumul nu a comentat nimic, iar la despărţire mi-a oferit o carte poştală, în care, surprins am regăsit chipul damei, neschimbat, rece,aşa cum mă obişnuise privirea. În litere mici, la baza fotografiei puteam desluşi: ici on garde le sens du bovarysme...
