rodii de sticlă spartă

Într-a doua lună de primăvară, locul numit Monceau, ascultă frisonul întregului oraş şi se împachetează în mii de culori calde. Oraşul luminilor hotărâse pentru sezonul acesta un model bizar de insinuare a bucuriei de a trăi. De această dată nu a fost muzica şi nici dansul ori pictura. Nu! În locul lor, arhitecţii inventaseră o formă sincretică de expresie, un amestec original de simplitate, lumină, dinamism, culoare, ecologie şi efemeritate. Spectacolul de lansare a "ideilor de sticlă" sau a "rodiilor de sticlă spartă" devenise un mister pentru locuitorii oraşului. Organizatorii tapetaseră pereţii staţiilor de metro şi bistro-urile cu numeroase afişe, coli albe, imense. În mijlocul acestora înflorea câte un semn imens de întrebare, colorat în variante de ocru sau îmbrăcate în pijamale de fructe sau în decupaje de portrete anonime, tăiate în sute de unghiuri. Am luat şi eu drumul către minunea ce urma să se producă, printre sutele de oameni hipnotizaţi, şi rulaţi, parcă, spre o albie maternă. Parcul Monceau strălucea! Arborii căzuseră în uitarea albă a iernii şi refuzaseră să înflorească, aşa cum trebuia să se întâmple, de obicei, în acest moment al anului. Totuşi, ramurile lor răsucite, fuseseră îmbrăcate într-o glazură roşie, de sticlă, iar coacerea fructelor era imaginată în roşu purpuriu, şi încremenită în aer, prin nu se ştie ce magie. Peluzele, în schimb, erau copleşite de foi manuscris, de un galben anticar, la discreţia vântului. M-am nimerit în grupul de oameni gălăgioşi cu ambele braţe întinse către adierea serii şi gestul mi-a fost imediat răsplătit de o pagină uscată şi galbenă, cu cerneala încremenită pe rânduri mici şi lăbărţate. Am ridicat-o protector în dreptul frunţii şi am reuşit să desluşesc semnătura lui Marcel Proust!

cartea interioară, departe de bibliotecă

Lectura vizitează, deseori, locurile comune ale scriiturii. Atunci când devin formale, şi una şi cealaltă, se evaporă din zona percepţiei şi se transfomă în definiţii inutile, obiecte necesare în jongleria criticii şi teoriei literare. O carte scrisă naşte alte zeci prin inerţia interogaţiei (specifică iluminării). În contrapunct, lectura denclasează pofta pentru alte mii de lecturi. Dacă intenţia autorului s-a intersectat, în mod fericit, cu aşteptarea lectorului, substanţa estetică poate fi absorbită într-o viaţă pasageră dar reală.

simplu ca o sală de aşteptare

Încep eu... Uite, zic că lumea ar trebui să capete în dar o altă lume, într-o bilă de cristal în care ninge mereu deasupra unui iceberg.
Tu ai zis, apoi, ca icebergul nins ar merita măcar un urs polar împăiat sau o bot simpatic de focă, pe diametrul globului transparent.
Eu am intervenit şi ţi-am spus că focile nu zâmbesc deasupra oceanului. Ele se pregătesc, se antrenează continuu, imaginându-şi ce ar trebui să se întâmple sub apă. În ceea ce priveşte ursul polar, aici am negat prezenţa lui: într-o sală de aşteptare sub forma bilei de cristal, evenimentele trebuie să consume simplu şi repede porţia de răbdare, a mea, a ta, a minutului de absenţă.

luna mango

În piaţa Furstenberg se lăsase bruma argintie a mantiei. Mantia poetului, cum altfel, pentru că Apollinaire încă mai făcea poze cu ultimii turişti, în spatele bisericii Saint-Germain-des-Prés. Lampadarele se aprinseseră la semnul de apă al lunii, atunci când, în mijlocul squarului o balerină îşi rotea silueta fragilă, ca un titirez de umbră şi mătase. Deasupra pieţei se desprindeau din mantia vrăjită trupuri de ciclopi şi ursitoare cu rânjet maliţios, apoi câteva poduri din camera de piatră a Senei se încurcau în pensoanele neobosite şi arbitrare ale impresioniştilor. Luna mango verifica, în tipare de lut rece, nostalgia orientului într-un mod gastronomic eficient, savuros. Piaţa se umpluse de mirosul îmbietor al fructului copt. Poetul se oprise din mers, scoase mâinile din buzunar şi cu degetul arătător drept desenase o metaforă în chip de minotaur, tocmai sus, pe cer.