lucruri nevăzute

Călătorul din autobuzul aglomerat, cel care se încumetă să traverseze oraşul de la un capăt la celălalt în cca. 1h de mers şi oprit prin staţii, mai scoate omul câte un volum din geantă, aruncându-se în profunzimea înţelesurilor carţii, dincolo de huruitul motorului şi vocile semenilor din mijlocul de transport în comun. Problema e că modul de a face lectură nu e solitar, individual, aşa cum s-ar crede. E o lectură "publică", deschisă, unde fiecare individ curios şi plictisit se poziţionează în lateral, sau în spatele proprietarului de carte. Nu că ar fi interesat de fenomenul literar sau de o idee spicuită în fugă. Nu! Anonimii şi înghesuiţii nu înţeleg rostul chipului imobil, aruncat peste paginile cărţii. Mustăcind cu răutate îşi înfundă căştile în urechi şi se apropie cu ciudă de liniştea tihnită a lectorului, jucându-se la potenţiometrul ipodului.

nostalgii parisiene

Semnele zilelor de aprilie s-au ivit. Timide, apoi aruncate peste străzi şi parcuri, din ce în ce mai des, s-au topit într-o bucurie, răscolind cu degete albe clapele unui pian. Muzeele respiră pe străzile cu nume de abur şi ambră, poate Chaptal, Elysée sau Bagnolet. În acest timp statuia lui Hugo, ştearsă de praf, salută în parcul din spatele catedralei Notre Dame silueta anorexică şi agresivă a turnului Eiffel, strecurând prin sită apa Senei, în văzul turiştilor cocoţaţi peste cele 15 poduri. Acordeonul îşi umflă plămânii de aer, iar bătrânul servitor din Café de Flore zornăie bacşişul, vesel, sub şorţul de pânză albă.