Trebuie să recunosc. Am fost întotdeauna fascinat de povestea străveche a bunicii, care încerca să convingă ţâncii de graţia malefică a dansului. Zânele rele, aiuritele iele, lăsau urme adânci în lanuri. Dimineaţa îţi puneai mâinile în cap văzând şi ridicai câte o năframă albă, transparentă, uitată într-o brazdă, de care te foloseai neştiutor, în ziua caniculară ce urma, ştergâdu-ţi broboanele de sudoare de pe frunte. Mirosea a busuioc de-ţi lua minţile!Bunica zicea că soarele destramă vraja şi că puterea luminii e să macine aceste grăunţe de taină, chiar în teaca lor. Copilul însă, se ascundea în podul casei, din dorinţa inexplicabilă de a prelugi agonia poveştii, acolo unde busuiocul veghea atârnat de grindă, printre fotografii îngălbenite şi cojoace roase de molii.
