interior fără caniculă

Telefonul sunase prelung. Până la celălalt capăt al încăperii, acolo unde se afla mobilul uitat, trebuia să parcurgi un culoar întunecat. Trebuia. Nimeni nu a zis că se şi poate. Afară, temperatura crescuse incredibil, iar aici, într-o subterană de răcoare şi intimitate, cărţile şi ceaiul rece de mentă reconditionau bucurii uitate, surprize măcinate de ceaţă şi rouă. Substanţa vieţii se măsura în obişnuinţa de a distinge visul de realitate. Acum, însă, cineva complicase ecuaţia, de parcă ar fi vrut să trăim ceva mai mult în vis, fără aer şi apă, înveliţi în coperţi albastre, între foi mlădioase de celuloză. Înlocuiam, cu un sentiment de bunăstare interioară, fiinţa, numind personaje cu suflet de cârpă şi braţe de apă, gata să fiu puternic, din nou, ca odinioară.