Personajul N. aprinse veioza în camera de oaspeţi. Somnul urma să coboare în linişte peste capetele nopţii, răspândite mitologic în lumea întreagă. Fereastra deschisă în tavan semăna cu un făraş, unde se adunau stele, în fiecare noapte. O mână nevăzută mătura cu delicateţe coloniile de praf, acolo, departe, iar personajul nostru acceptase ideea că poate respira nestingherit, după o anumită oră a nopţii, ceva din magia sugestiei, ca şi cum ar fi prezent la spectacol, în pielea regizorului mut. În seara aceasta, însă, lucrurile nu mai sugerau la fel. Firul argintiu al miilor de sori se rotise, nefiresc, către inima oraşului, către parcuri şi calendare. De-atâta lumină, frunzele au început să încline balanţa culorii, către ceea ce au fost cândva, în timiditatea primăverii.
