Numele oraşului strălucea în toate pliantele comerciale, ca de obicei. Nu venisem, însă, pentru sejururi şi umbrela generoasă a ofertelor turistice mă ocolea. Sentiment plăcut, pentru că orele amiezii îmi aparţineau, dincolo de băncile sălilor de curs îmbibate de rutină. Ştiam că bulevardul Sainte Germaine, care deschidea praguri de bunăvoinţă din Cartierul latin până la curgerea mută a Senei, îmi devenise prieten şi îmi purta paşii printre vitrine şi cafenele, cu prietenie şi perseverenţă. În fiecare zi treceam prin zgomotul idolatru al cetăţii şi buzunarele se umpleau de firimiturile timide ale soarelui de toamnă. Neştiut, nebănuit simţeam bucuria intrusului şi siguranţa aparenţelor, căci făcusem o pace adâncă în bătrâna cetate, şi mă bucurăm de ea, asemeni unui pelerin. Alteori, oraşul îmi arăta parcurile cu nume rotunjite şi emoţionante: Monceau, Luxembourg, Vilette, Montsouris. Lumina strecura în lucruri şi trecători poleieli mărunte, vorbind despre timp, memorie şi poezie, cu vocea unui debutant. Cum altfel ar putea ascunde Parisul un călător aerian şi simplu? Cum altfel....
Nu există rime perfecte. Nici dacă le cauţi într-o zi ploioasă, aruncându-ţi ochii de pe cursurile tipărite ale profesorului Raffin pe geamul umed al metroului. Oamenii s-au cufundat în tăcere, cu simţurile conectate la ipodul modern. Metroul călca zgomotos o şină, la intersecţia subterană a două bulevarde, poate în Etoile sau Rambuteau. Cine ştie? Cine mai urmăreşte traseul interior al acestei zile. Totuşi, în Gare d'Austerlitz a urcat o familie de turişti cu zâmbetul blond al nordului friguros pe chip şi toţi călătorii şi-au ridicat privirile prăfuite. Mirosea a ploaie, iar picăturile reci gravitau pe manşetele hainelor, pe umeri şi buclele copiilor. Totuşi nimeni nu a salutat, iar metroul şi-a continuat drumul cu încăpăţânare.
Numele oraşului strălucea în toate pliantele comerciale, ca de obicei. Nu venisem, însă, pentru sejururi şi umbrela generoasă a ofertelor turistice mă ocolea. Sentiment plăcut, pentru că orele amiezii îmi aparţineau, dincolo de băncile sălilor de curs îmbibate de rutină. Ştiam că bulevardul Sainte Germaine, care deschidea praguri de bunăvoinţă din Cartierul latin până la curgerea mută a Senei, îmi devenise prieten şi îmi purta paşii printre vitrine şi cafenele, cu prietenie şi perseverenţă. În fiecare zi treceam prin zgomotul idolatru al cetăţii şi buzunarele se umpleau de firimiturile timide ale soarelui de toamnă. Neştiut, nebănuit simţeam bucuria intrusului şi siguranţa aparenţelor, căci făcusem o pace adâncă în bătrâna cetate, şi mă bucurăm de ea, asemeni unui pelerin. Alteori, oraşul îmi arăta parcurile cu nume rotunjite şi emoţionante: Monceau, Luxembourg, Vilette, Montsouris. Lumina strecura în lucruri şi trecători poleieli mărunte, vorbind despre timp, memorie şi poezie, cu vocea unui debutant. Cum altfel ar putea ascunde Parisul un călător aerian şi simplu? Cum altfel....
