Fin février....

Clair-obscur....

Récupérées.....

Refăcute....

Timing...

Fido...

Întreaga zi începuse să semene cu un bâlci colorat,  în care toate ceasurile se opriseră deodată. Oamenii continuau să-și miște membrele dezarticulat, aproape suprarealist, obosind gândul în ofensiva lui obsesională prin cotidian. Mi se păreau minuscule, ilizibile,  vorbele  adresateîin vecinatatea auditivă, în plină stradă, pe palierul imobilului sau în stația de autobuz. Mă imaginam neputincios purtând o gușă  de carton care imi urca vorbele și le ancora în bule albe, in fața celorlalți. Ridicol. Într-atât de ridicol încât dacă aș fi mișcat capul într-o parte sau alta riscam să mă prăbușesc peste zecile de cuvinte care țâșneau ca dintr-un dițtionar fără noimă. Aș fi fost înconjurat de o mână de trecători care mi-ar fi luat pulsul în așteptare și, odată ridicat de pe sol, de neunde, maturătorii dimineți s-ar fi ivit cu smocurile lor de rachită să adune mizeria, să șteargă urma cât mai repede și cât mai eficient. 

 În buzunarul de la piept Fido păstra un plic verde, pe care îl sigilase cu atenție. Poate că ora trecuse pe neobservate și comise gestul de a mâzgăli pe hartia alba cu un ranjet victorios, oprindu-se la fiecare virgula, apasand punctul cu varful unui pix de proasta calitate, din cele care se vand cu duzina pe platforma comerciala din marginea orasului. Dupa ce terminase cele cateva fraze, hotari sa nu mai revina, sa nu agate porti de indulgenta pe un cer si asa inegurat si, ca atare, i se paru lipsit de demnitate un PS la sfarsit. ( Unde nu e stil cadranele orgolioase ale timpului rotesc individul in melancolia aceleiasi clipe, iar si iar ). Hartia fusese impaturita pe cele patru muchii si fusese indesata in locul ei genuin cu nepasarea unei mecanici de papusar. Fido ar fi inclinat capul in directia vantului care staruia in racoare diminetii si mici broboane de ploaie ar fi inceput sa se aseze pe geanta ponosita din umar. Cum altfel ar fi aratat Fido la ora aceea de toamna tarzie, asteptari umplute cu inchipuiri, aprope de mina mea vioaie si curioasa din care ii decantam prietenia. Jocul incepuse si tiuitul putenic al unui arbitru holografic se izbea de timpane dandu-mi fiori. Oare cate ore petrecuse cu Robert in alcatuirea arhitecturii, se pusesera de acord sa se distruga reciproc, negandu-se de dragul masochismului rebarbativ? A nuuu...asta nu putea fi posibil pentru simplul fapt ca toate frazele din lume care puteau trece prin capul lor sfarseau intr-o logica impecabila, rezistau la capitolul solutii de moment in cea mai crunta forma de abstractizare. O cauza stimula un efect si nu gaseam explicatia inceputului, trezindu-ma buimac in posibilitatea de a lamuri imposibilul. 

Identități...

Eu nu mai sunt. Tot ce am adunat în mine s-a transformat în anotimp. Un straniu anotimp care apleacă arborii și răsfiră rece frunzele. În topirea mea sângele s-a înălțat ca o vorbă de duh peste orașul adormit în ceață. În dreptul inimii mi-au crescut turle de catedrale prin care vântul se zbenguie cu tinichelele zornăind   în palme, ca niște zurgălăi de sanie. Pentru că nu mai sunt eu, nimeni nu a mai aprins cu mâna lui candela bunăstării în port și nimeni nu a mai știut să aducă catargele corăbiilor la mal. Un anotimp nu poate decât să treacă. Să-și arunce haina pe pământ și să treacă, pentru că știe că mai sunt și alte anotimpuri asemeni ce se înghesuie prin garderoba unui actor cu replica uitată. Eu nu mai sunt demult eu. Eu sunt o părere, aproape o amintire dulce-amară care zâmbește dintr-o fotografie alb-negru. Într-o cafenea, sub arcade vechi, imperiale, doi pictori cu basca lăsată pe o sprânceană vorbesc despre toamna trecută, despre iarnă, despre vară, despre culorile acrilice, despre ploi sau despre mine. Nu mai știu. Nu mai sunt ca sa știu. Acum sunt ca să trec și să fac loc altor anotimpuri grăbite.

Academia de sticlă

Fluviile au ghemuit, aseară,
într-un joc copilăresc,
tot sângele verii.
Statuile și-au spart piatra în mii de bucăți
și numele lor împreună; transparenta lecție de cum se alungă
în parcuri, pe străzile albe de sud însorit orgoliul enciclopedic al turistului.
O mândră academie de sticlă naște la picioare, pe de-a-ntregul pustie, cu totul inutilă
în care soarele dă cu mătura deșirată peste medalii,
și diplome îngălbenite,
ușă ferecată a nepăsării!

Cumințita eternitate...

Amiezile sunt cele mai fericite momente din zi, pentru că nu promit , asemeni zorilor, o nemaîntâlnită poveste, imaginarul covor ce freamătă sub pasul nerăbdător al drumețului. Clipele amiezii sunt greu de manevrat, rostogolind, cu inerție, identitatea unei zile banale, de care memoria se folosește apoi pentru o butaforie tragică sau comică, trezind în sala de spectacol goală, ecouri prelungi. Acum, după atâta timp, mirosul de levanțică al camerei bătrânei Santol vindeca răni invizibile, sub cuiburile de praf risipite ca o marfă neputincioasă pe o tarabă șubredă de întrebări fără răspuns. Taxiul așteaptă în stradă. Nu mai pot zăbovi o clipă. Visele îmbrobodite într-un halo de tămâie albastră încearcă, prea târziu,să inverseze revoluția greoaie a pământului pe care calc, în numele marelui Ieri. Cu degetele firave, rotesc în fundul buzunarului o sferă de cauciuc moale, macheta unui glob terestru. Și, pentru că gesturile domestice, uzate de repetiția oarbă a calendarelor nu promit marea rezolvare a tensiunilor acumulate în niște crunte ore de nesomn, ezit. Bagajele robuste asteaptă în colțul camerei brațele salvatoare ca într-o fotografie suprarealistă. La fereastră, vibrația meticuloasă a luminii se estompează în miile de falii ale neputinței și te invită să te așezi lângă o fântână cu apă cristalină, într-o încrucișare de drumuri neumblate care strecoară temeri alunecoase, dezgustatoare, asemeni unor șerpi gata să năpârlească la prima lucire de stea. Nu vreau să recunosc chipul acesta obosit și torturat de furtună. Nu e al meu și totuși întregul său organic mi-e cât se poate de familiar. Trebuie să-mi iau ramas bun de la camera fără oglinzi din Rue des Provinces, ca de la un prieten mut, care prin handicapul său mistic a polarizat marea nostalgie. Am fost stăpînul acestui univers în care nu poți naște, compara sau minți, dar în care poți dormi somnul fără vise, netulburat și onest ca orice truditor de zi ce împinge tărăboanța ruginită de ploi pe aceeași pantă, cu mereu aceleași minute în ceasornic. În ajun încercasem câteva exerciții de acomodare cu ideea unei desprinderi dureroase. Nu aflasem rezolvarea comodă și definitivă a ultimelor interogații din jurnal, în care mă topisem efervescent simulând tic-tacul unui ceasornic rudimentar, loial și personal în verticalitatea amețitoare a singurătății. Altfel spus, nu mă puteam împăca cu gândul că voi părăsi această geografie stranie, domesticită cu dificultate, fără să fi încheiat trema cărții, fără să fi cules ultimele picături de sudoare de pe fruntea îmbrobonată a eroului meu! Îi întisesem atâtea prăpăstii la picioare, ca pe niște daruri răutăcioase. Există un preț pentru refuzul incredibil de a mi se împrumuta imponderabilitatea sa, inocența (pardonabilă) a greșelii sau posibilitatea de a șterge, dintr-o apăsare de gumă, tot ceea ce e antieroic și rușinos în fața lecturii. Dar personajul era acolo pentru a plăti polițe. Nu reușeam să înțeleg cum poate fi cineva victorios, în condițiile în care atâta singuratate trecuse prin tăvălug fuiorul unui an de așteptări, în culise, printre straturi suprapuse de chin și provizorat. Un loc special, bine camuflat, unde lepezi monstruozitatea verbelor de existență și strângi în pumni cioburi de adjective sparte. Timpul a trecut dar povestea a rămas în bernă, încăpățânata poveste a marelui Ieri, bucata mea de cer de april, tânjind în strachină de inox, neatinsă de foamea celor din jurul mesei, cumințita mea eternitate!

Nova, nova...

Nous parlons trop. Il est pas toujours bon de parler. Dans ma tribu, chez les Araucans, plus on est sage, moins on parle. Plus on parle, moins on est respecté. Les animaux les plus bavards sont les singes, et parmi les hommes, ce sont les petits enfants et les vieilles femmes qui parlent le plus.

simul et singulis

Un miroir brisé loue mon sang d’un coup.
La marche interrompue se casse,
bouquet de papillons rougeâtre, déposé par la main protectrice,
loin des champs de bataille quotidiens.
Ils ont bâti une statue sous les racines des platanes.
Ils ont succombé.
Ils ont anéanti l’automne.

Auguri....

script

C'est comme ça.
Les épaules sautaient de leur verticalité pour tracer les bords
d'une histoire humiliée .
Les grandes espaces vides couronnées de solitude,
titubant dans leur genèse, penche.
C'est comme ça que l'histoire s'écrit.

Când uitarea desenează un șotron pe asfaltul încins....

Obiectele se împleteau în privirile admirative ale tuturor şi se diferenţiau prin forma şi culoare. Prima segrega utilitatea de frumos, a doua (culoarea) promova nobleţea, istorisind poveşti despre cuiburile de humă ale fiinţării. Culori reci, culori calde… Acest refren îl rostea, odată, un negustor, pe străzile prăfuite ale unui târg, în vreme de secetă. Oamenii scoteau capul prin ferestrele de lut şi trestie cu muţenie curioasă şi priveau chipul ridat de soare al neguţătorului de postavuri. Culori calde, culori reci…strălucea şi vocea lui subţire, la concurenţă cu vocea muezinului din minaret. Nimeni însă nu coborâse să cumpere un centimetru de pânză, chiar dacă din şaretă se vedeau capetele viu colorate ale vălătucilor. Totuşi, o fetiţă desculţă venise în întâmpinarea lui, oferindu-i o ulcică de apă în schimbul unei năframe albastre. Negustorul bău, însetat şi grăbit, apă dar de găsit năframa albastră în mulţimea de mărfuri , nici vorbă. Încercă să o răsplătească pe fetiţă cu un şal, apoi cu un batic sidefiu. Fetiţa ceruse, însă, o năframă albastră şi cu privirea ţintită îl implora pe omul din faţă să-şi ţină cuvântul dat. Negustorul plecă, ridicând din umeri, enervat de încăpăţânarea copilului. Şi de atunci negustorul nostru nu mai suporta să i se vorbească de această culoare. Ba mai mult, renunţase la toate materialele care puteau să-i amintească de ochii copilei. Însă, într-o zi de vară, într-un târg prăfuit, la vreme de secetă, dintr-o casă răcoroasă de lut și trestie a ieşit o fetiţă desculţă, oferindu-i o ulcică de apă, în schimbul unei năframe albastre. Negustorul însetat trăia neputinţa unui déja vu, aşa că se eschivă, refuzând apa şi porni pe drumul către următorul târg prăfuit. Şi povestea ar mai fi putut continua, dacă muezinul transpirat nu ar fi anunţat a doua zi în moschee că, pe drumul de întoarcere, a văzut trupul imobil al unui neguţător, cu ochii aţintiţi spre cer şi cu un zâmbet mulţumit, întins pe chip, ca o năframă albastră.

Dedans...

Cerul e închis de aproape o săptămână. Și la propriu și la figurat. Inventez obiceiuri și ies în oraș oricât de des pot. Iarna aceasta nu se va mai întoarce și eu n-am văzut nimic. Port cu mine același mantou cenușiu și mă pierd pe străzi absorbit. Vitrinele, puternic luminate trezesc în unghiuri de memorie imaginea Occidentului visat la 20 de ani. Obiectele sunt clare pe Avenue Louise, atât de palpabile încât îmi vine să nu mai respir și să mă complac într-o nemișcată eternitate pe care, trebuie să o recunosc, mi-o inventez cu grație. Nu mai sunt eu demult iar umbra mea se lasă topită în stații de metrou, în autobuze prin care oamenii nu se privesc niciodată unii pe alții, sub porțile teatrale ale hotelurilor din care țâșnesc turiști debusolați. Seara e un lux pentru ei, pentru mine doar un mod de a fi. Lumea se îmbracă în ținută de gală, somnul utopic al sfârșitului de zi e departe, agațat de blocuri și periferii. Aici și acum mi se dăruie momentul sub forma calcinată a unei prezențe pe care ezit sa o numesc de teamă să nu o distrug. Totuși mă complac și mă amestec cu ei pentru a înțelege. Nu mi se par diferiți de mine dar știu cât de diferit se obosesc în a trăi.

Point, virgule....

L’utilité de ma boîte aux lettres poussait dans le cercle du quotidien les obsessions d’une profonde cohabitation entre les jours qui vont consommer l’illusion du va-et-vient. Au milieu du boulevard le point de poste faisait une visage métaphorique laissant à l’imagination les inductions d’un rêve malade. Question d’attente, question de départ d’un aéroport invisible vers un nid de plumes qui s’imprégnait de l’espoir dans les petits coquillages des lettres. On juge commodément la nouveauté des pensées et des gestes plus convainquent envers les attentes. Mais le destinataire restait encore couché sous le toit de la silence qui poussa ses vieux quartiers au cœur de l’automne. Robert était un nom poussiéreux sans substance qui traînait la promesse d’une époque équivoque de plus en plus crédible. Ces temps-ci avaient l’air volontaire et passager qui avait mené jusqu’un bout insuffisant mes peurs et mes frustrations. Certainement je ne pourrais pas lui écrire que des lettres vides, avec des mots sans étincelles, sans dénominations raisonnables. Pourtant je me mis à écrire. De toutes mes forces je m’opposerai à la fuite des heures. Je tirerai les bornes de l’abîme vers une autre circonstance plus familière sinon plus domestique. L’équation devra jalonner, enfin, le centre. Un jour, j’ai reçu une première lettre. Son enveloppe d’une blancheur irréelle était noirci par les traces de la cachette de poste juste au dessous de l’adresse du destinataire. C’était mon adresse marquée là-bas. Oui, en vérité, c’était la mansarde de la Rue des Provinces. Les mains tremblantes j’arrachai les deux coins du petit rectangle de papier, étouffé comme sous la pression d’un poids insupportable, en plongeant dans la lecture.

Beaubourg....