Când uitarea desenează un șotron pe asfaltul încins....

Obiectele se împleteau în privirile admirative ale tuturor şi se diferenţiau prin forma şi culoare. Prima segrega utilitatea de frumos, a doua (culoarea) promova nobleţea, istorisind poveşti despre cuiburile de humă ale fiinţării. Culori reci, culori calde… Acest refren îl rostea, odată, un negustor, pe străzile prăfuite ale unui târg, în vreme de secetă. Oamenii scoteau capul prin ferestrele de lut şi trestie cu muţenie curioasă şi priveau chipul ridat de soare al neguţătorului de postavuri. Culori calde, culori reci…strălucea şi vocea lui subţire, la concurenţă cu vocea muezinului din minaret. Nimeni însă nu coborâse să cumpere un centimetru de pânză, chiar dacă din şaretă se vedeau capetele viu colorate ale vălătucilor. Totuşi, o fetiţă desculţă venise în întâmpinarea lui, oferindu-i o ulcică de apă în schimbul unei năframe albastre. Negustorul bău, însetat şi grăbit, apă dar de găsit năframa albastră în mulţimea de mărfuri , nici vorbă. Încercă să o răsplătească pe fetiţă cu un şal, apoi cu un batic sidefiu. Fetiţa ceruse, însă, o năframă albastră şi cu privirea ţintită îl implora pe omul din faţă să-şi ţină cuvântul dat. Negustorul plecă, ridicând din umeri, enervat de încăpăţânarea copilului. Şi de atunci negustorul nostru nu mai suporta să i se vorbească de această culoare. Ba mai mult, renunţase la toate materialele care puteau să-i amintească de ochii copilei. Însă, într-o zi de vară, într-un târg prăfuit, la vreme de secetă, dintr-o casă răcoroasă de lut și trestie a ieşit o fetiţă desculţă, oferindu-i o ulcică de apă, în schimbul unei năframe albastre. Negustorul însetat trăia neputinţa unui déja vu, aşa că se eschivă, refuzând apa şi porni pe drumul către următorul târg prăfuit. Şi povestea ar mai fi putut continua, dacă muezinul transpirat nu ar fi anunţat a doua zi în moschee că, pe drumul de întoarcere, a văzut trupul imobil al unui neguţător, cu ochii aţintiţi spre cer şi cu un zâmbet mulţumit, întins pe chip, ca o năframă albastră.