Identități...

Eu nu mai sunt. Tot ce am adunat în mine s-a transformat în anotimp. Un straniu anotimp care apleacă arborii și răsfiră rece frunzele. În topirea mea sângele s-a înălțat ca o vorbă de duh peste orașul adormit în ceață. În dreptul inimii mi-au crescut turle de catedrale prin care vântul se zbenguie cu tinichelele zornăind   în palme, ca niște zurgălăi de sanie. Pentru că nu mai sunt eu, nimeni nu a mai aprins cu mâna lui candela bunăstării în port și nimeni nu a mai știut să aducă catargele corăbiilor la mal. Un anotimp nu poate decât să treacă. Să-și arunce haina pe pământ și să treacă, pentru că știe că mai sunt și alte anotimpuri asemeni ce se înghesuie prin garderoba unui actor cu replica uitată. Eu nu mai sunt demult eu. Eu sunt o părere, aproape o amintire dulce-amară care zâmbește dintr-o fotografie alb-negru. Într-o cafenea, sub arcade vechi, imperiale, doi pictori cu basca lăsată pe o sprânceană vorbesc despre toamna trecută, despre iarnă, despre vară, despre culorile acrilice, despre ploi sau despre mine. Nu mai știu. Nu mai sunt ca sa știu. Acum sunt ca să trec și să fac loc altor anotimpuri grăbite.

Academia de sticlă

Fluviile au ghemuit, aseară,
într-un joc copilăresc,
tot sângele verii.
Statuile și-au spart piatra în mii de bucăți
și numele lor împreună; transparenta lecție de cum se alungă
în parcuri, pe străzile albe de sud însorit orgoliul enciclopedic al turistului.
O mândră academie de sticlă naște la picioare, pe de-a-ntregul pustie, cu totul inutilă
în care soarele dă cu mătura deșirată peste medalii,
și diplome îngălbenite,
ușă ferecată a nepăsării!

Cumințita eternitate...

Amiezile sunt cele mai fericite momente din zi, pentru că nu promit , asemeni zorilor, o nemaîntâlnită poveste, imaginarul covor ce freamătă sub pasul nerăbdător al drumețului. Clipele amiezii sunt greu de manevrat, rostogolind, cu inerție, identitatea unei zile banale, de care memoria se folosește apoi pentru o butaforie tragică sau comică, trezind în sala de spectacol goală, ecouri prelungi. Acum, după atâta timp, mirosul de levanțică al camerei bătrânei Santol vindeca răni invizibile, sub cuiburile de praf risipite ca o marfă neputincioasă pe o tarabă șubredă de întrebări fără răspuns. Taxiul așteaptă în stradă. Nu mai pot zăbovi o clipă. Visele îmbrobodite într-un halo de tămâie albastră încearcă, prea târziu,să inverseze revoluția greoaie a pământului pe care calc, în numele marelui Ieri. Cu degetele firave, rotesc în fundul buzunarului o sferă de cauciuc moale, macheta unui glob terestru. Și, pentru că gesturile domestice, uzate de repetiția oarbă a calendarelor nu promit marea rezolvare a tensiunilor acumulate în niște crunte ore de nesomn, ezit. Bagajele robuste asteaptă în colțul camerei brațele salvatoare ca într-o fotografie suprarealistă. La fereastră, vibrația meticuloasă a luminii se estompează în miile de falii ale neputinței și te invită să te așezi lângă o fântână cu apă cristalină, într-o încrucișare de drumuri neumblate care strecoară temeri alunecoase, dezgustatoare, asemeni unor șerpi gata să năpârlească la prima lucire de stea. Nu vreau să recunosc chipul acesta obosit și torturat de furtună. Nu e al meu și totuși întregul său organic mi-e cât se poate de familiar. Trebuie să-mi iau ramas bun de la camera fără oglinzi din Rue des Provinces, ca de la un prieten mut, care prin handicapul său mistic a polarizat marea nostalgie. Am fost stăpînul acestui univers în care nu poți naște, compara sau minți, dar în care poți dormi somnul fără vise, netulburat și onest ca orice truditor de zi ce împinge tărăboanța ruginită de ploi pe aceeași pantă, cu mereu aceleași minute în ceasornic. În ajun încercasem câteva exerciții de acomodare cu ideea unei desprinderi dureroase. Nu aflasem rezolvarea comodă și definitivă a ultimelor interogații din jurnal, în care mă topisem efervescent simulând tic-tacul unui ceasornic rudimentar, loial și personal în verticalitatea amețitoare a singurătății. Altfel spus, nu mă puteam împăca cu gândul că voi părăsi această geografie stranie, domesticită cu dificultate, fără să fi încheiat trema cărții, fără să fi cules ultimele picături de sudoare de pe fruntea îmbrobonată a eroului meu! Îi întisesem atâtea prăpăstii la picioare, ca pe niște daruri răutăcioase. Există un preț pentru refuzul incredibil de a mi se împrumuta imponderabilitatea sa, inocența (pardonabilă) a greșelii sau posibilitatea de a șterge, dintr-o apăsare de gumă, tot ceea ce e antieroic și rușinos în fața lecturii. Dar personajul era acolo pentru a plăti polițe. Nu reușeam să înțeleg cum poate fi cineva victorios, în condițiile în care atâta singuratate trecuse prin tăvălug fuiorul unui an de așteptări, în culise, printre straturi suprapuse de chin și provizorat. Un loc special, bine camuflat, unde lepezi monstruozitatea verbelor de existență și strângi în pumni cioburi de adjective sparte. Timpul a trecut dar povestea a rămas în bernă, încăpățânata poveste a marelui Ieri, bucata mea de cer de april, tânjind în strachină de inox, neatinsă de foamea celor din jurul mesei, cumințita mea eternitate!

Nova, nova...

Nous parlons trop. Il est pas toujours bon de parler. Dans ma tribu, chez les Araucans, plus on est sage, moins on parle. Plus on parle, moins on est respecté. Les animaux les plus bavards sont les singes, et parmi les hommes, ce sont les petits enfants et les vieilles femmes qui parlent le plus.

simul et singulis

Un miroir brisé loue mon sang d’un coup.
La marche interrompue se casse,
bouquet de papillons rougeâtre, déposé par la main protectrice,
loin des champs de bataille quotidiens.
Ils ont bâti une statue sous les racines des platanes.
Ils ont succombé.
Ils ont anéanti l’automne.

Auguri....